Aboneaza-te la newsletter





Plânsetul greierilor alungaţi

Iulie 2013

Ierburi înalte, mii de turme, soarele pe creştet, acoperişuri albastre, ţigle roşii – un simbolism impresionist şi impresionant, cu tuşe poetice ireproşabile. Astfel este noul volum de versuri al poetului Iulian Dămăcuş (Ţara mea, ed. Eikon, Cluj, 2013). Autorul e plin de afecţiune şi nostalgie, însă există o cumpănă care nu permite vreo alunecare spre patetism facil. Ironia şi suflul sacru asigură, deopotrivă, un realism al amintirii. I. Dămăcuş nu caută timpul pierdut (le temps perdu?), deoarece totul este înmagazinat în sine însuşi. Nimic nu a dispărut, totul are forţa primară a începuturilor. Îngemănarea universurilor e primordială şi conţine osmoza supremă, deoarece stelele rătăcesc printre omături, stelele ating ţărâna, vântul spulberă turma stelară, iar tristeţea amurgului devine liant. Citind volumul lui I. Dămăcuş reconsideri sintagma ,,ţara mea’’, atât de uzată de guri nedemne. Poetul caută urmele ascunse, le revigorează (şi) nu vrea să le ştie căzute în uitare sub colb sau omăt. Cirezile din trei sate sunt acompaniate de sâsâit de şarpe, dar şi de ,,plânsetul greierilor alungaţi’’. Un izvor s-a lăsat ademenit într-o ţeavă, curgând spre blocuri citadine, anoste. Înapoi spre paradisul rustic, spre apa rece din trunchiul unei răchite! Cătina înseamnă un teritoriu marquezian, dar nu cu sute de ani de singurătate, ci cu sute de ecouri sau inimi adunate. Trebuie spus acum că Dămăcuș ar fi meritat un premiu pentru acest volum. Da, a fost nominalizat…, poate că atât s-a putut face…în fața „obligațiilor” multiple ale juriului. Cum poți escamota o voce a durerilor ecourilor rustice? Al. Cistelecan semnează un cuvânt înainte extrem de pertinent, subliniind ironia tandră, dar și „religiozitatea amintirii”. Cu siguranță, I. Dămăcuș semnează volumul cel mai unitar, inefabil, incitant, răscolitor.

Autor: Alexandru JURCAN