Aboneaza-te la newsletter





Femeia și corbul

Ianuarie 2014

De vreo zece ani stau la pândă, exact la răsărit, când soarele leneș are făină pe fața fosforescentă. Casa impunătoare are un geam imens, darnic, care dă spre copacul rămuros, în spatele căruia mă ascund în fiecare dimineață, ca să-mi acordez ziua cu gesturile femeii care se trezește imediat după croncănitul corbului ce-mi face concurență în ramurile nucului îmbătrânit. Nu o cunosc, dar mi-aș dori. Sau poate o prefer așa, într-un mister prelungit. Apare adormită încă, în cămașa verzuie de noapte. Cu spatele la mine, în fața unei oglinzi, își trece mâinile prin părul lung, bogat, lunecos. Corbul renaște la prima salvă de soare lucid, la câțiva centimetri de fruntea mea. Croncănitul lui sună a deșteptare generală, dar și a mesaj sticlos. Femeia își toarnă cafeaua în ceașca mereu albă. Observ aburii subțiri și odihnitori. Corbul tace, cu aripile relaxate peste trunchiul bătrân. Femeia se apropie de sticla înșelătoare. Mă ascund mai bine. Corbul rămâne apatic, crucificat printre ramuri. Azi dimineață m-am pomenit transformat în corb, iar în spatele meu un alt bărbat și-a început pânda. Soarele a trimis o rază lungă, piezișă, care ne-a străpuns pe toți trei pândacii cu o căldură pietroasă.

Autor: Alexandru Jurcan