Aboneaza-te la newsletter





Oamenii de pământ ai lui Ioan Cărmăzan

Decembrie 2014

După câteva cărți dedicate cinematografului, Ioan-Pavel Azap, premiat în 2012 de Asociația Criticilor de Film a Uniunii Cineaștilor din România, perseverează în domeniu, publicând cartea Oamenii de pământ ai lui Ioan Cărmăzan (Editura Ecou Transilvan, Cluj-Napoca, 2014). Regizorul Cărmăzan a debutat cu filmul Țapinarii în 1983, după care au urmat Lișca și Casa din vis, continuând filonul baladesc, împletit cu o vigoare telurică. În fiecare dintre ele omul și natura au instaurat o comuniune durabilă.

Cartea lui Azap e secționată în cinci părți, iar în final putem vedea o sumedenie de fotografii, care-l arată pe Ioan Cărmăzan în excursii sau alături de personalități în domeniu. Cu stupoare remarcăm absența nejustificată a scenelor din filmele sale. Nici măcar una. Ori vreun afiș. Pe coperta a patra citim o afirmație nedatată din Cineast Magazin, New York: „Cărmăzan este un fel de Bulgakov al României. Filmele sale sunt profund subversive, nu pentru că atacă sistemul comunist, ci pentru că-l ignoră”.

Ioan-Pavel Azap analizează suprarealismul magic al regizorului, ajungând la tendința spre atemporalitate, spre poezia aspră a misterului ontologic. Cărmăzan a insistat asupra unui recviem al țapinarilor, al pădurii, știind că acolo sunt adunate toate insomniile, chinurile, îndoielile sale, în meteahna debutantului de a spune tot și mult dintr-o răsuflare. În Lișca – scrie Azap – caracterele sunt studiate sub incidența iubirii, în registru apolitic, evitându-se cantonarea sociologizantă. La Casa din vis colaborează Fănuș Neagu ca scenarist, iar filmul câștigă prin demersul estetic, în percepția unui ancestral ce se erodează pe zi ce trece.

Spre finalul cărții găsim un interviu considerabil, suculent, în care Cărmăzan răspunde prompt și convingător la întrebările lui Azap, de unde aflăm că pentru intervievat matematica a fost un veritabil antrenament pentru regie, iar scrisul „înseamnă a-ți stăpâni intuiția și a o transforma într-o poveste logică”. Influențele notorii poartă nume cunoscute: Pintilie, Gabrea, Sergiu Nicolaescu, Vitanidis. E convins că „tot ce există acolo, pe ecran, devine emoționant dacă cel care regizează e la rândul lui emoționat”. Regretă că n-a realizat el filmele Andrei Rubliov, Fragii sălbatici, Când voi fi mort și livid, Farmecul discret al burgheziei. 

Ioan-Pavel Azap scrie limpede, convingător, cu argumente solide, folosind și o bibliografie din domeniu, doar că i-aș reproșa lungimea părților introductive, despre istoricul cinematografiei românești, care concurează prin durată cu obiectivul propriu-zis. 

Autor: Alexandru Jurcan