Aboneaza-te la newsletter





Filmografiile Simonei: Ultima dragoste

Decembrie 2014

Ultima dragoste (Last Love) este un film care se desfăşoară lent, ca un ghem de mătase. Mare parte din acţiune e de o lentoare poetică, dar ea se potriveşte oarecum decorului parizian în care se aşază personajele.

Michael Caine joacă magistral rolul lui Matthew Morgan, un profesor american de filosofie pensionar şi văduv care nu poate să treacă peste moartea soţiei sale. Deşi au trecut trei ani de la dispariţia acesteia, ea este prezentă ca un spectru în viaţa bărbatului. Cu ea poartă dialoguri imaginare, de la ea primeşte sfaturi. În lipsa ei, viaţa devine insuportabilă şi Matthew se gândeşte la sinucidere. 

Filmul pune pe tapet problema relaţiilor interumane, a dependenţei emoţionale şi a nevoii de comunicare. Fără soţia lui, Matthew nu mai vrea să trăiască. S-ar părea că filmul porneşte invers, de la concluzia: nicio viaţă nu este completă în absenţa iubirii, iar uneori când aceasta dispare ea lasă în urmă goluri imposibil de umplut.

 Cu toate acestea, profesorul zăreşte în autobuz, chipul unei femei care-i aminteşte de varianta tânără a soţiei sale. Nu neapărat fizic, vom vedea, ci ca prezenţă umană. Femeia este cu douăzeci de ani mai tânără decât el, blondă, angelică şi, conform mărturiei personajului, are rara calitate de a lumina o cameră atunci când intră în ea, calitate suficient de motivantă pentru a-l face pe bărbat să renunţe pentru o vreme la tentativele de suicid. Pauline Laubie predă cha-cha şi nu va trece mult timp până ce el va începe să frecventeze cursurile acesteia. Vedem un personaj care se deschide, se luminează şi începe să se bucure de fiecare zi: renunţă la barba sa, deschide larg ferestrele, dansează, o invită pe Pauline (interpretată de Clémence Poésy) la cine extravagante şi filmul pare a se îndrepta irevocabil spre un happy-end. Scenele se desfăşoară lent, gingaş, expunând clişee fotografice superbe, în tonuri mute, luminate fugar de lumini blânde. Între cei doi se leagă o strânsă prietenie, cu vagi acorduri de iubire platonică. În fiecare personaj se aude în răstimp strigătul de ajutor. Pauline însăşi este o făptură singuratică care încearcă să recompună prin intermediul profesorului figura paternă pierdută prea curând.

Dialogurile sunt limitate şi filmul e unul mai degrabă atmosferic, greu de povestit, dar care merită cu prisosinţă să fie văzut.

Şi tocmai când ai avea impresia că, în fond, nu se întâmplă nimic deosebit, ca un zvâcnet, ca o durere subită, acţiunea se dinamizează. Matthew recurge la o nouă, inexplicabilă şi eşuată tentativă de sinucidere. Fata îl vizitează la spital şi descoperă cu surprindere că profesorul are, de fapt, doi copii care locuiesc în America şi care, la auzul veştii sosesc alarmaţi în Paris. Pentru o clipă, Pauline nu se mai regăseşte în peisaj, nu-şi mai înţelege rostul, iar reacţia celor doi nu-i este nicidecum spre folos: e percepută ca o posibilă viitoare mamă vitregă sau o profitoare. Pauline nu se retrage în cochilie, oricât de fragilă ar părea, ci se opune voluntar, nepăsării aparente, lăsându-se prinsă la mijloc. Abia acum povestea se complică. Fiica profesorului (Gillian Anderson) este o apariţie furioasă, grăbită. Interpretarea actriţei, deşi episodică, mi s-a părut memorabilă. Fiul (Justin Kirk) pare a se îneca în propria amărăciune, acuzând silenţios moartea mamei sale. Niciunul nu se simte confortabil în casa tatălui şi preferă să se cazeze la hotel. 

Pe fire separate, povestea se despică şi fiecare viaţă descrisă trezeşte o neaşteptată simpatie. Durerea este firul care le leagă, deşi reacţiile sunt diferite. Lumina caleidoscopică care se aşază pe faţa fiecărui personaj şi modul său personal de a face faţă pierderii fiinţelor dragi este bijuteria ascunsă din compoziţia filmului. Una dintre cele mai frumoase replici e cea a profesorului care spune că nimic nu e mai deprimant decât un cuier gol. La pierderea soţiei se adaugă şi culpa pe care o simte faţă de copiii cu care n-a ştiut să comunice, regretul că nu se poate învăţa cum să fii tată. Şi iubirea, iubirea cea mare pentru soţia lui.

Din partea fiului, Miles Morgan, regretele sunt cele legate de destrămarea propriei familii, de gândul că, la rândul lui, nu-şi va putea îndeplini rolul de părinte şi de neputinţa de a-şi salva tatăl. 

Întreg filmul vorbeşte despre puterea de a ierta. Ultima iubire poate să fie descrierea legăturii dintre Pauline şi Matthew, a noii iubiri din viaţa lui Miles sau, mai ales - şi aceasta este varianta pe care o prefer - a regăsirii iubirii de sine.

Cum se va putea Pauline încadra în peisaj? Cum va deveni ea parte a acestei familii? Poate este mai bine să nu vă împărtăşesc finalul. În fond, aşa veţi putea înţelege de ce filmul (în regia Sandrei Nettelbeck) a fost nominalizat la categoria cel mai bun film la Festivalul Internațional de Film de la Shanghai în 2013 şi din nou, anul acesta la German Films Awards.

 

Autor: Simona Ardelean