Aboneaza-te la newsletter





Omul de la etajul patru

Ianuarie 2015

Am 8o de ani, pensionar, mutat aiurea într-un bloc mizerabil, fără să fiu consultat, deoarece fiul meu a dorit să vândă casa mea cea mare, ca să rupă ceva bani și m-a plasat aici. Abia acum am realizat că vecinii mă numesc Omul de la etajul patru. Aveam un statut, o funcție, un nume… Nu mai am nimic. Culisele incerte ale vieții, ultimul drum, presărat cu umilințe, resentimente, regrete, spaime. Niciodată nu ne gândim cu adevărat la finalul vieții. Ni se pare o legendă, o erezie, o poveste. Începe marșul fricilor: de boli, accidente, cutremure, întuneric, moarte. Nu găsesc un pahar și intru în panică. Nu știu unde am pus ochelarii. Dacă explodează butelia? Dacă nu aud telefonul portabil pe care mi l-a cumpărat fiul? Un număr necunoscut, la care nu răspund, după care coșmarul începe. Poștașul la interfon, lătrături nocturne, gălăgia nemăsurată, dureri de șale, la coloană, migrene, înțepenirea mușchilor… De ce trebuie traversată mlaștina asta fără vitalitate? Proteza nu mai stă fixată, amintirile sunt agresive, tulburi, iar nevoia de a dispărea subit crește ireversibil. 

 Aud de pe balcon fraze cu… s-a trezit omul de la etajul patru, a tușit omul de la… Oare ce știu ei despre mine, despre viața mea? Dacă mi-aș permite le-aș spune că îi așteaptă aceeași insulă populată de fantome arogante. Că amintirile mele au pardoseală lucie, se poate aluneca ușor… Nu le voi zice nimic, îi las în dulcea utopie inconștientă. Fiul meu vine o dată pe săptămână și îmi aduce facturile, spunând că pensia mea e insuficientă pentru plata lor. Mă voi sinucide sâmbătă, asta e… Mă ucide gândul că voi aduce celorlalți bucurie, mai ales fiului meu. Poate că trecutul se răzbună? Am fost paznic la o închisoare modestă și mi-am făcut datoria, adică am fost corect. N-am lovit mai tare decât alții, nu mi-a fost milă de borfași. La biserică n-am mers, aveam un program prea încărcat. Nevasta m-a lăsat după ce era s-o omor în bătaie, fiindcă m-a rugat să duc ilegal un pachet unui văr de-a ei închis pentru habar n-am ce. Nu m-am implicat în aiureli, nu mi-am băgat nasul în oalele altora.

 Ce tâmpenie… de ce m-aș sinucide? Poate pentru că am văzut atâtea orori, oameni la capătul puterilor morale? Oare nu cumva m-am contaminat de la nefericiții din subordinea mea? Un lucru e limpede: am citit enorm, m-am instruit, mi-am perfectat egoismul, care e baza fericirii terestre. Am citit undeva despre o sectă a egoiștilor. O să mă înscriu acolo, poate primesc ceva funcție. Mereu există oportunități. Doamne, ce zi fastă! Cum mi se limpezește mintea! 

Autor: Alexandru Jurcan