Aboneaza-te la newsletter





Filmografiile Simonei: Temple Grandin

Ianuarie 2015

Multe din filmele pe care le consider memorabile ies întâmplător în calea mea. Dar filmele pe care le păstrez, le revăd, filmele despre care scriu sunt, de asemenea, filme care lasă în urma lor amprente afective, urmele uscate ale unor lacrimi şi gânduri care se reiterează fantomatic. Dincolo de premiile pe care le obţin, de efectele speciale cred cu tărie în filmele care se strecoară în suflet, în filmele care trezesc emoţii şi - de ce nu - în filmele-profesor. Despre un astfel de film vreau să scriu astăzi: despre un film-profesor care se numeşte Temple Grandin. 

El îi aparţine regizorului Mick Jackson cunoscut pentru celebra poveste de dragoste dintre Kevin Costner şi Whitney Houston în The bodyguard sau L.A. Story cu Steve Martin. Temple Grandin (2010) se bazează pe cartea lui Margaret Scariano, Emergence şi redă în fapt, povestea reală de viaţă a unui profesor universitar care încă trăieşte şi predă la Colorado State University.

Temple Grandin este o fetiţă care suferă de autism şi pe care mama sa luptă să o integreze în societate. Eforturile sunt uriaşe, iar recomandările reticente ale medicilor de a o interna într-un ospiciu sunt respinse cu fermitate de tânăra femeie. Temple nu vorbeşte până la vârsta de patru ani; Temple priveşte pierdută diverse obiecte, respinge orice contact uman, nu recunoaşte emoţiile, nu socializează, preferă să-şi petreacă timpul singură în jocuri elaborate. Temple face crize, se agită, zbiară dacă fie şi un lucruşor e mutat din locul în care ea era obişnuită să-l găsească. Temple e o provocare pentru părinte, o lecţie de răbdare si dăruire care trebuie însuşită, un prilej de bătaie de joc pentru colegi şi o continuă fascinaţie pentru un profesor de ştiinţe care-i descoperă potenţialul. Temple e, fără dorinţa de a trivializa boala, fiecare copil diferit într-o societate în care conexiunile umane sunt din ce în ce mai slăbite. Dar Temple Grandin este pentru privitori o sursă de inspiraţie şi filmul face mutări subite, ca pe o tablă de şah, de la o vârstă la alta urmărindu-i evoluţia.

Meritul filmului după părerea mea e că el nu absolutizează nici părţile pozitive (ocazional copiii care suferă de autism au capacităţi şi abilităţi exacerbate într-un domeniu sau altul, operând asemenea unor mici genii) şi nici pe cele negative, ci prezintă cu delicateţe şi emoţie viaţa lui Temple în complexitatea sa. Există, într-adevăr filme similare şi poate cel mai cunoscut e Rain Man (1988) cu Dustin Hoffman şi Tom Cruise, Snow Cake (2006) cu Sigourney Weaver, sau mult mai recentul The Story of Luke (2012) interpretat de Lou Taylor Pucci, dar Temple Grandin convinge prin scenografie, talentul regizoral, originalitate şi performanţa actoricească (Claire Danes joacă rolul lui Temple) nominalizată de altfel cu un Golden Globe şi nominalizări multiple ale lui David Strathairn (profesorul de ştiinţe). Poate ar fi cazul să adaug că filmul a obţinut în total 30 de premii ale criticilor de film la diferitele festivaluri de profil? 

Temple trezeşte sentimente de simpatie, dar nu de milă. Este ambiţioasă, se concentrează pe scopurile pe care şi le planifică şi face din temeri, motoare de propulsare (teama ei faţă de uşile care se deschid automat de pildă e convertită într-o mantră personală: „Uşile deschid noi posibilităţi!”). Vorbeşte într-un ritm alert uneori aproape ininteligibil, repetă sintagme, face pauze subite, dar toate acestea nu sunt semnul unei înapoieri mintale, ci a modului său particular de a expune lumii lumea complexă interioară. Iar lumea ei este o lume fotografică, a detaliilor suprinzătoare, a relaţiilor matematice dintre elemente, detalii pe care le investeşte pragmatic în fascinaţia sa - cel puţin stranie - pentru vite. Construieşte pentru ferme abatoare, dispozitive de triere pentru a uşura viaţa animalelor, pentru a elibera de teamă, dar nu poate înţelege ideea de moarte sau cel puţin nu o percepe ca pe o pierdere emoţională. Temple Grandin are limite, are lumini şi umbre şi probabil acesta este cel mai înduioşător aspect al acestui film pe care vi-l recomand cu multă căldură spre vizionare.

Este un film-profesor pentru că ne dă o lecţie de viaţă, pentru că ne emoţionează şi ne învaţă, în egală măsură, pentru că pune pe tapet un subiect sensibil, dar din ce în ce mai puţin prezent în societatea modernă, cel al tulburărilor comportamentale. Este un film memorabil ieşit întâmplător în calea mea: o recomandare fugitivă a fratelui meu şi a prietenei sale, pierduţi în somnolenţa caldă a vacanţei de iarnă, când degetele butonează sacadat în căutarea unui fragment capabil să capteze atenţia.

Autor: Simona Ardelean