Aboneaza-te la newsletter





Filmografiile Simonei: Alone in Berlin (2016)

Mai 2017

Dacă într-o noapte de iarnă un cinefil… s-ar fi rătăcit prin romanul călător al lui Italo Calvino al cărui titlu îl parafrazez aici, ar fi găsit suficiente resurse pentru zece poveşti. De altfel, în cartea cu pricina, scriitorul italian aruncă zece mreje de roman fără final. Aflată în ipostaza unui cinefil rătăcit, m-am trezit în faţa unui ecran pe care rula un film pe care nu l-am ales, ci l-a ales un altul pentru mine. Un film care, probabil, şerpuit, mă căuta. Un film cu un final ca un bulgăre de zăpadă. Cum aşa? 
Vincent Perez (pe care ni-l amintim pentru succesul de Oscar cu Indochine – 1992) ecranizează romanul lui Hans Fallada, Fiecare moare singur, pe care acesta l-a scris cu puţin timp înaintea morţii sale la 50 şi ceva de ani, în mai puţin de o lună, febril, slăbit de consumul îndelungat de medicamente, droguri, alcool şi la capătul unei vieţi incredibile, marcată de opresiunea nazistă, de compromisuri, tentative de suicid, momente de glorie şi abisuri ale conştiinţei. Romanul se bazează pe povestea reală a cuplului Otto şi Elise Hampel, care a ales să lupte împotriva ideologiei naziste prin intermediul unor cărţi poştale. Pare absurd să crezi că nişte cărţi poştale ar putea să stea în calea unui monstruos tăvălug de război, însă cei doi au reuşit timp de doi ani, să ţină în şah forţele Gestapo. La aflarea veştii morţii fiului lor, puntea subţire care-i lega de entuziasmul sufocant al unei Germanii care câştiga teritoriul francez, dar care le cerea o plată mult prea mare, s-a rupt. Imaginea cu care se deschide filmul este, de fapt, imaginea soldatului mort a cărui privire se pierde, întru infinit, în cerul indiferent de deasupra. Aflăm abia mai târziu că el este fiul familiei Quangel (Otto şi Anna în versiunea ecranizată, jucaţi de Brendan Gleeson şi Emma Thompson). Privirea soldatului care se fărâmiţează în frunzele copacilor de deasupra şi a cerului înalt, a scos din sertarele memoriei mele privirea prinţului Andrei din Război şi pace, dar spre deosebire de acela care, rănit, medita la iluzoriul viermuielii umane, soldatul-fiu tace. Și tăcerea lui, devine glas al conştiinţei pentru părinţii săi.
Alimentat şi de sinuciderea unei vecine evreice a cărei casă este prădată, Otto va începe să protesteze împotriva regimului, la început singur şi apoi ajutat de soţia sa prin răspândirea „anonimă” a unor telegrame cu mesaje antifasciste. În încercarea de a se proteja, Otto îşi va schimba scrisul, va purta mănuşi şi va elabora adevărate tactici de plantare a telegramelor, care vor fi apoi „întâmplător” descoperite de concitadinii săi. Pe urmele sale se va afla un ofiţer de poliţie, Escherich (interpretat de Daniel Brühl) însărcinat să rezolve afacerea „Strigoiul”. De altfel, aceasta este şi bifurcaţia narativă a filmului, în care făptaş şi detectiv îşi găsesc în nebănuite feluri drumul unul spre altul. Din cele aproape 300 de telegrame răspândite de Quangel, doar 18 nu vor fi predate poliţiei. Acestea, împreună cu detaliile din ultima scenă a filmului, au făcut ca după vizionare, zile de-a rândul, în mintea mea să persiste imaginea unui bulgăre de  zăpadă.
Altfel, filmul este unul sobru, cromatica amintindu-mi de încercările de recolorare ale unor fotografii vechi. Fără elanuri patetice, incredibil de reţinut şi cerebral, Brendan Gleeson este aproape neverosimil şi frustrant. Emma Thompson transmite emoţie, echilibrând cuplul. Scena în care se ţin de mână este totuşi încărcată de semnificaţie simbolică: oamenii renasc fragil, sufletele vor dansa din nou împreună.
Dacă până acum am vizionat filme care aveau ca temă Al Doilea Război Mondial, din perspectiva victimelor (La vita é bella – 1997, Jackob the Liar – 1999, The Pianist – 2002, The Book Thief – 2013, pentru a numi doar câteva din filmele care mi-au plăcut), acest film propune o viziune nouă, dinlăuntru. Fapte aparent banale, eroi care nu sunt spectaculoşi reprezintă dramatice lecţii despre demnitatea umană, libertatea conştiinţei şi preţul tăcerii. Cu toate că Vincent Perez a obţinut drepturile de ecranizare în 2007, abia în 2016, cu participarea scenaristului Achim von Borries (cunoscut şi pentru Good Bye Lenin! – 2003), filmul a fost turnat. E drept, a obţinut o nominalizare la Ursul de Aur de la Berlin (2016), dar din perspectiva mea, deşi nu perfect, este un film nedrept plasat într-un con de umbră.
Dacă într-o noapte de iarnă un cinefil s-ar rătăci neştiind ce film să aleagă, atunci l-aş îndruma spre Alone in Berlin. 

Autor: Simona Ardelean