Aboneaza-te la newsletter





Tablete îngrijorate

Martie 2018

Rareori lectura unei cărți m-a obligat să revizitez definiția din dicționare a unei specii literare. Mi s-a întâmplat citind Efemeride de Andrei Moldovan (Editura Limes, Cluj-Napoca, 2016), unde am simțit strânse laolaltă atâtea dintre atributele tabletei publicistice. Marea varietate a subiectelor de aici face casă bună cu pornirea de a arunca pe piața publică păreri pe marginea unor acte de cultură sau a unui fapt divers, din care nu lipsesc notele satirice, ori un dram de lirism. Spunând acestea, ne referim cu precădere la prima jumătate a cărții, Cum ar putea îngheța mucul condeiului, care preia ca titlu o aluzie la cenzură, după o expresie a lui Eminescu. Și într-adevăr, libertatea presei reprezintă, alături de starea limbii și destinul unor valori, filoanele tematice nodale din aceste foiletoane. Ne lămurește însă autorul, într-o Notă asupra ediției, cum stau lucrurile cu întreaga carte: „Volumul de față este o carte de publicistică culturală. Textele nu sunt analize, studii, ci atitudini determinate de evenimente sau teme intrate în cotidian. Este și motivul pentru care am menționat data apariției lor în presă, toată prima parte însemnând editoriale. În partea a doua sunt tot texte ocazionale, uneori notații sintetice sau prefețe la cărți ale confraților, cu mențiunile de rigoare în subsolul paginii” (p. 5). Ceea ce nu spune autorul este că sapiența sa, în parte înnăscută, cealaltă dobândită cu vârsta și din experiențele culese din viață, are haină stilistică peste care se simte împrăștiat parfumul moraliștilor francezi. Totul potrivindu-se cu ritmul lunar în care au fost publicate textele.
Primul text, Brâncuși din Montparnasse (mai 2013), se cere corelat cu altul, En attendant Brâncuși, din martie 2016, ambele concentrate pe felul absurd în care se raportează românii la sculptorul lor cel mai faimos, fie plănuind să-i aducă osemintele în țară și smulgându-l astfel din vecinătatea lui Baudelaire, fie atunci când se dovedesc ageamii în a-i achiziționa și administra opera. De fiecare dată e vorba despre un patriotism alterat și rezidual, afișat cu ostentație pe la aniversări. În Reinventând cozile se distinge vocea dascălului, cu un ușor substrat moralist, susținând cultivarea și modelarea spirituală a celor tineri prin înlesniri cum ar fi cea deja cunoscută sub numele de „noaptea muzeelor”. O apăsată tentă estetic-speculativă are Ființa în stare lichidă, în jurul unui subiect nemuritor: vinul și poezia. Era de așteptat ca, cineva, care a scris o carte întreagă pe tema cultivării și apărării limbii, Mâhnirile limbii române (Editura Limes, 2011), să prindă din zbor, să nu lase să treacă neobservat un episod ca acesta: „Cândva am găsit în arhivele din Bistrița o scrisoare a unor țărani dintr-un sat ardelean, scrisă exact acum o sută de ani (1913), an marcat de calamități naturale și lipsuri, prin care ei mulțumesc unui profesor din Blaj, care le-a trimis câteva numere dintr-o publicație românească. Nici dacă le-ar fi descărcat în curte un car cu aur, cuvintele de mulțumire n-ar fi fost mai emoționante! Simplitatea onestă, tonul ușor ritualic, dar mai ales credința în valoarea cuvântului românesc scris fac din epistola pomenită un text ce ar putea să figureze în manualele de limba română: «Onorat Domnului Gavril Precup îi sărut mâna și mă închin de sănătate, eu Gavril Bob din Piatra pentru facerea de bine că mi-ați dăruit în anul acesta în dar Foaia Poporului, în anul ăst scump în care suntem și mulțumită îți aducem, Domnule Profesor și mare luminător al neamului românesc, ne închinăm de sănătate, eu Gavril Bob și Măierean Mitrofan și Măierean Zaharie pentru numerele în dar ce le-am primit…»” (O scrisoare, p. 17). Calitățile eseistului, parcă și mai pregnante, se arată când, în Suflete gemene, identifică afinități elective între Eminescu și Andrei Mureșanu. Alte dăți, organizarea superficială și în lipsa specificului unui restaurant românesc la Paris, poate genera supărare și amoc.
După o radiografie a formelor cenzurii în toate epocile, în revers cu foloasele eludării ei prin adaptarea mijloacelor literare, urmează un articol cu un subiect rareori așternut pe hârtie, Reginele României și literatura: „Nu multă lume știe, cred, că: «Almanahul Societății Academice România Jună» tipărit la Viena în 1883, publicație în care apare pentru întâia dată Luceafărul lui Eminescu, s-a realizat cu «sprijinul și protectorul scut» oferit de «Augusta scriitoare Carmen Silva»” (p. 32). Există și situații în care autorul ia drept țintă câte o carte cu tematică pregnantă, așa cum este Ideea de generație în teoria literară românească de Gheorghe Perian. În colțul său de pagină, Andrei Moldovan nu-și uită calitatea de rebrenolog. Se folosește de ea pentru a omagia exegeți, editori sau traducători ai marelui scriitor. Cinstește, după cuviință, aniversarea unei mari reviste literare sau o antologie tematică, Lumina din cuvinte, germinată dintr-o aniversare a lui Blaga. În deschiderea lui caleidoscopică, volumul poate identifica o componentă tragică a istoriei naționale în destinul Basarabiei. Poate, de asemenea, face un „pro domo” publicației pe care o conduce, respingând „diletantismul, provincialismul desuet, exclusivitățile de grup”.
Dar, o temă clară, ținând și de civismul autorului, o constituie îngrijorarea. Și e o neliniște responsabilă, de cititor și critic literar, cea, de pildă, din tableta Poeți fără poezie: „Cu puțină vreme în urmă am asistat la o lectură publică a unui grup de tineri poeți, abia ieșiți din adolescență, dar autori de volume, prezentați ca mari speranțe ale liricii românești. (…) …reuniunea despre care aminteam a avut și o parte de dialog cu asistența, ceea ce mi s-a părut extrem de interesant, dincolo de obișnuitele clișee. Un spectator a vrut să știe care sunt poeții lor preferați, ce lecturi apropiate au și, mai ales, ce îi determină să scrie poezie. Cu o seninătate dezarmantă și fără vreo excepție au afirmat că ei nu au poeți preferați, pentru că nu au timp să citească poezie. Mai mult, exercițiul poetic îl simt ca o relaxare, pentru că au ajuns să scrie în urma unei întâmplări, a unei întâlniri, a unei asocieri, a unui îndemn etc.” (p. 39). În alt loc, autorul deplânge, aproape în cadențe poetice, desființarea Sălii „Baudelaire” de la Colegiul Național „Petru Rareș” din Beclean, devenită emblematică prin importanța vocilor scriitoricești care au răsunat în ea. Săraci de-a pururi e un strigăt fără apărare despre barbaria retrocedărilor de după anul 1989, care afectează și case memoriale sau muzee. Iar Nu știu alții cum sunt… e o tabletă-poem, doldora de interogații anxioase despre ce se mai întâmplă azi cu copilăria, toate fără vreun răspuns, căci poezia doar seamănă întrebări pe unde trece, ca niște mine pe un câmp. Chiar sentimentele, în percepția autorului, au decăzut, fenomenul fiind oglindit într-o așa-zisă adaptare a textelor unor melodii vechi. În Un fost mare boier: Academia Română, starea de paupertate în care se zbate azi o instituție vitală a statului nu-i decât expresia rapacității fără margini a fariseilor de tot felul, ajunși să ne conducă. Nu putem părăsi corpusul de tablete al cărții fără a vedea că, din centenarul dadaismului, Andrei Moldovan extrage o nouă hologramă a specificului nostru național: spiritul rebel. O făcuse și cu alte prilejuri.
Chiar titlul celei de-a doua părți din volum, Oameni în loden, are rezonanțe epice. Prin urmare, registrul stilistic se schimbă, unele texte sunt mici proze memorialistice, scrise cu simț diegetic și forța observației, caracteristice unui nuvelist. Cam o treime din cuprinsul acestei fascicule o formează textele critice, inițial prefețe la volume și autori de toate condițiile. Acestea nu se abat de la canoanele, ceva mai rigide, ale speciilor lor. Surpriza, pentru cunoscătorul ipostazei de critic și istoric literar a lui Andrei Moldovan, o reprezintă piesele de aici aflate sub pecetea evocării. Ca la orice autor cu aplecare speculativă și cu consistente date teoretice, și în paginile de față, dintr-un procedeu literar în sine, evocarea tinde să se constituie într-o specie. Accentele se îndreaptă spre profilul uman, puternic reliefat, lăsând în plan secund partea de circumstanțe și amintirile. Două figuri poetice vin, dintr-o memorie neestompată, să-și trăiască episoade ale existenței lor clujene, sub pana autorului. Lucian Blaga mai întâi, văzut de ochiul neofit, în ultimii săi ani de viață: „S-a întâmplat prima dată în Cluj (…) Un personaj mi-a reținut pe atunci atenția în mod deosebit. (…) …eram uneori iritat de un bărbat uscățiv într-un loden de o culoare incertă, care se îndrepta dinspre Piața Păcii spre Centru. Totdeauna venea pe partea exterioară a trotuarului, parcă pentru a evita orice contact cu oamenii. Gura lui închisă într-un anumit fel, unic, nu mă lăsa să mi-l imaginez vorbind. Avea o atitudine de ființă absentă, insensibilă la tot ceea ce era în jur. (…) Nu la multă vreme, din revista «Tribuna», pe care o cumpăram în fiecare zi de joi de la chioșc (…) am aflat că a murit Lucian Blaga. (…) În revista ce-o țineam în mână era și portretul celui dispărut. Am tresărit atunci recunoscându-l pe omul în loden” (Omul în loden, pp. 85-87). Celălalt „subiect” de evocare este Ioan Alexandru, aflat în ultimul an pe băncile liceului. Câteva tușe din portretul său sunt aruncate și în evocarea lui Lucian Blaga pe care tânărul îl adula. Din linii fulgurante, se strecoară printre pagini și alte chipuri de literați, Vasile Sav, Petru Poantă, Lucian Valea. Umorul și ironia împletite în șarjă nu lipsesc din arsenalul stilistic al autorului, atunci când descrie un festival de gen și prezintă o tipăritură, emanație a acestuia. O cronică de ediție la varianta în franceză a romanului Adam și Eva de Liviu Rebreanu, în traducerea lui Jean-Louis Courriol, face ca finalul acestei cărți să aparțină istoricului literar, autor al sutelor de pagini despre ctitorul romanului românesc. În multe privințe, titlul Efemeride conservă câte ceva din (auto)ironia lui Andrei Moldovan, din moment ce crâmpeiele de viață surprinse au și consistență și durată.

Autor: Viorel Mureșan