Aboneaza-te la newsletter





De unde (ne) vine răul?

Martie 2018

Mircea Cărtărescu nu mai are nevoie de nicio prezentare. Solenoidului, 2016, i-a succedat Peisaj după isterie, apărut la Editura Humanitas, 2017, volum alcătuit dintr-o colecţie de articole publicate în reviste distincte din ţară şi străinătate în perioada 2007-2017, deopotrivă un grupaj de scrisori care dezvăluie concepţiile autorului despre România şi despre sine. Textele, distribuite în cinci secţiuni, vizează atât componenta politică şi socială, cât şi pe cea personală, mai atractivă, mai nostalgică, cu accent pe memoria afectivă.
Autorul Orbitorului ne propune o altfel de abordare într-un volum cu puternice accente sociale, o radiografie pertinentă a contextului actual, un pamflet la adresa unei societăţi haotice, isterice, în esenţă, o satiră împotriva ignoranţei, aroganţei, dispreţului, scrisă cu asumare şi verticalitate. Titlul, atât de actual şi simbolic, surprinde, in extenso, harta geopolitică a spaţiului autohton în care viermuiesc nestingheriţi oportuniştii, în care valorile sunt desuete şi obrăznicia politică domină peisajul isterizat. Obişnuit cu nedreptatea şi nedreptăţile, românul se încăpăţânează să spere, să reziste. Rezistenţa în şi prin cultură, rezistenţa morală, a valorilor şi principiilor rămâne o marcă înregistrată din perioada comunistă şi până azi: „Da, ne e teribil de frig, dar rezistăm, şi de-acum rezistenţa, cea adevărată, cea morală, cea a valorilor şi principiilor care ne fac fiinţe omeneşti, e coloana noastră vertebrală. Protestăm în primul rând ca să ne putem privi în ochi când ne uităm în oglindă”. Sunt reflecţiile consemnate în urma nemulţumirii colective şi a manifestărilor stradale din iarna lui 2017, care au cuprins toată România şi la care a participat şi autorul din solidaritate, fiind un act de conştiinţă izvorât dintr-un sentiment de frondă. Analiza este vitriolantă, însă lucidă, îndreptată spre o politică satrapică, spre politicieni mai vechi şi actuali, versatili, corupţi, calificaţi în delapidări şi minciună: „Legile sunt făcute de ei pentru ei. Justiţia e asaltată pe faţă, cinic şi în dispreţul oamenilor”. Criza valorilor, criza bunului-simţ, criza educaţiei sunt diagnosticate şi consemnate într-o cronică a timpului contemporan în care televiziunea şi internetul au devenit instrumente de manipulare, „hoţi de timp” sau de identitate, ce încurajează falsele prietenii şi promovează pseudovalorile: „Pe Facebook ai sute de «prieteni»: nu cunosc o mai mare minciună şi păcălire de sine. Iată încă o explicaţie parţială: internetul. Ca şi televiziunea, el ar trebui să te-mbogăţească sufleteşte, dar de fapt îţi ia şi ce-ai mai reuşit să păstrezi ca valori reale”.
Scrisă într-un spirit caragialian, însă fără tonalitatea sarcastică a acestuia, dar cu mâhnire şi suferinţă în condei, cartea aduce în prim-plan, preluate de pe scena politică, varietăţi de Caţavencu, Spirache, Trahanache, Dandanache, şantajişti cu acte în regulă şi şantajaţi, actori ai unui spectacol hilar din secolul crizei în care trăim, un secol pe scena căruia ne demonstrăm lipsa de cultură politică, socială, economică, în esenţă, lipsa puterii de a admira şi acţiona: „Sentimentul meu e că lumii româneşti, aşa cum a ajuns ea astăzi, îi lipseşte fundamental puterea de a admira”. Ceea ce consemnează Mircea Cărtărescu este ceea ce ne defineşte ca naţie, iar în această carte sunt demascate pertinent impostura şi reaua-credinţă din culisele lumii româneşti: „Înainte să vorbim de guverne, de legi, de acordurile cu FMI trebuie să privim clasa noastră politică: o adunătură venală, amorală, needucată nici politic, nici civic, nici cultural, oameni cu care ne e ruşine”. Faptul că articolele nu sunt datate nu face decât să evidențieze că sunt de o dureroasă actualitate. Este mai puţin important spre ce guvern sau personaj politic se îndreaptă critic pentru că, în realitate, sunt reeditări ale aceluiaşi profil pe care cu stoicism îl suportăm de câteva decenii: „Putem defini lumea românească de azi drept o lume anti-calitate, anti-valoare. O lume cu valori false, stridente ca paiaţele de bâlci, şi cu valori adevărate care se sting în anonimat, în sărăcie”. 
Peisaj după isterie este o revizuire a timpului, devenind ea însăşi o punte peste timp. Recenzie condensată a anilor sub comunism, un inel negru al devenirii fiinţei româneşti, secondat de un alt inel gri al timpului postdecembrist, o variantă mai blândă, dar mai histrionică, îşi propune autorul să realizeze prin textele jurnalistice scrise cu acribie şi discernământ: „Două treimi din viaţă le-am trăit în inelul întunecat comunist. În decembrie 1989, pe când mă-mbrăţişam pe stradă cu necunoscuţii din mulţime, am crezut că zăresc aurul mistic al unei ere noi, al inelului luminos aşteptat de decenii şi poate de secole în ţinuturile noastre. Dar lumina lui s-a-nchis foarte repede către acelaşi cenuşiu de şobolan de care se pare că nu putem scăpa, măcar în această viaţă”. Atitudinea retorică scoate la iveală un ins revoltat, deopotrivă neputincios în faţa imposturii, a mizeriei, a crizei normalităţii în raport cu lumea civilizată pe care a cunoscut-o prin peregrinările mundane: „De ce se concentrează aici, tocmai aici la noi, toată mizeria lumii?” În acest peisaj hibernal nici lupta nu se dă inteligent, cu condeiul, ci se luptă animalic, ca într-o arenă de gladiatori, în care intelectualii au uitat ce înseamnă solidaritatea şi responsabilitatea morală, fapt ce îl determină să renunţe la articolul-pamflet: „Am citit pamflete fioroase despre mine... Am văzut până la fund oroarea şi bestialitatea unei lumi din care n-am ştiut să plec la timp”; „e păcat că lumea noastră intelectuală nu dă dovadă măcar de un strop de solidaritate”. Retorica dureroasă coagulată în jurul notaţiei având un caracter reflexiv: „De unde vine răul?” îşi găseşte răspuns în ignoranţa fiinţei româneşti, în simţurile scurt-circuitate, în pasivitatea gravă, în obedienţa de secole a poporului fără personalitate, lipsit de reacţie în faţa răului afişat cu ostentaţie, un popor în prag de faliment moral şi spiritual. 
Epistolele către Luisa Etxenike, datate 2016, sunt confesive şi refac mozaical harta societăţii româneşti sub anii dictaturii. Tonul sumbru, mohorât, solemn în conturarea spaţiului autohton coabitează cu tonul blând, suav, cu inflexiuni estetice în descrierea Florenţei, Pisei: „în mijlocul Amfiteatrului din Lucca, înconjurat de clădirile galbene, rotunde, înţesate de rufe întinse la uscat, oasele mele iliace, fluture de calcar nostalgic şi enigmatic ca un artefact din altă lume”. Scrisorile de o sinceritate frapantă sunt reflecţii despre singurătate, răutate, despre misiunea artistului şi a scriitorului, incursiuni în Parnasul artei, deopotrivă în Sodoma contemporană: „Dincolo de ideologii se află însă natura umană: suntem o specie agresivă, (auto)distructivă, şi aşa am fost dintotdeauna. Oriunde barierele morale slăbesc, violenţa se revarsă ca sângele dintr-o venă deschisă”.
Ultimul capitol al volumului „Lapis Lazuli” urmează acelaşi ton plin de mâhnire, dar ia aspectul unui eseu despre poezie, existenţă, competiţie, despre învinşi şi învingători, despre neşansa de a te naşte pe un pământ compromis, despre zbatere şi neacceptare, despre prietenie şi apreciere: „am cultul prieteniei, deşi nu sunt chiar ceea ce s-ar putea numi o fiinţă foarte socială”. Legat fiinţial de locurile copilăriei suferă din pricina faptului că au fost rase de capitalism, resimte acut moartea lumii arhetipale şi e, fără voinţa lui, contemporan cu naşterea unor coloşi fără viaţă. Mircea Cărtărescu se simte prins ca-ntr-o carcasă, învăluit între trecutul spiritual şi ruina lumii contemporane: „Un perete a rămas în picioare, înclinat, gata să se prăbuşească la prima suflare de vânt. Clădirea asta era pentru mine vie, un arhetip în lumea mea interioară, o rună în alfabetul meu. Mi-au dat-o jos într-un mod tâmpit, vandalic, crud, inutil. Nu-mi rămâne acum decât dezolarea”. 
Scrisul devine pentru Mircea Cărtărescu o afirmare a libertăţii interioare, o datorie a unei conştiinţe libere, in nuce o datorie morală faţă de trecuta, prezenta şi viitoarea generaţie. 

Autor: Imelda Chința