Aboneaza-te la newsletter





Filmografiile Simonei: Nelyubov (2017)

Martie 2018

Una dintre particularităţile romanelor dorice, obiective, este simetria compoziţională. Scriitorul realist se comportă ca un membru detașat al unui juriu care, înainte de a se pronunţa critic asupra performanţelor ori actului artistic, își aranjează cu meticulozitate foile și privește în jur, recuperând spaţial puncte de referinţă. 
Prima imagine a filmului și ultima este cea a unei păduri îngheţate în iarna albă, cu trunchiuri care se reflectă în apa pe care o străjuiesc. Ca spaţiu al reflexiei, filmul lui Andrey Zvyagintsev, realizează o descriere a societăţii contemporane. E o senzaţie de gol, de izolare care ne însoţește ca un fir îngheţat al apei pe tot parcursul vizionării, deși după primul instantaneu fotografic regăsibil după cum spuneam și la finele filmului, spectatorul e proiectat într-un anterior cauzal, în momentul trecerii spre iarnă, o iarnă a sufletelor unei familii care a hotărât să divorţeze și al cărei apartament e vizitat de posibili cumpărători.
În drumul spre casă, Alyosha (Matvey Novikov), se oprește lângă un copac ale cărui rădăcini sunt vizibile. Simbolistica generaţiilor întrerupte va deveni, în retrospectivă, pe parcursul vizionării filmului un element esenţial. La 12 ani, Alyosha este o victimă colaterală a unei familii disfuncţionale dintr-o societate solipsistă. Pe creanga copacului flutură o panglică de plastic, dintre acelea folosite pe un șantier pentru a avertiza oamenii să se ţină deoparte. Alyosha e asemenea ei: nedorit, uitat și neiubit (de aici și titlul, Nelyubov-Loveless). Din discuţiile dintre părinţi, Boris (Aleksey Rozin) și Zhenya (Maryana Spivak), aflăm că niciunul dintre ei nu-l dorește și, în graba de a-și reface viaţa, ideea de orfelinat e vehiculată cu lejeritatea cu care lași în urmă un impediment oarecare. Boris muncește într-o multinaţională condusă de un șef ultraconservator, pentru care abaterea de la idealul ortodox al familiei echivalează cu pierderea locului de muncă, iar Zhenya are și ea un iubit bogat care ar putea-o ajuta să urce pe scara socială. Grija pentru aspectul exterior, lentoarea de felină ce iese în căutarea prăzii e transpusă în interpretarea magistrală a actriţei cu o naturaleţe copleșitoare. Pe drumul pe care se bifurcă îi vedem pe cei doi în viitorul pe care și-l ţes inconștient pe matricea nedigerată a vieţii lăsate în urmă. La multinaţională, pe ecrane, se vede jocul de Solitaire, iar Zhenya nu se poate desprinde în nicio scenă de telefonul pe care urmărește pe Vkontakte, un fel de Facebook rusesc, vieţile artificial estetizate ale celorlalţi. De altfel, scenele care mi-au rămas în minte sunt acelea în care femeia coboară din tramvaiul plin de oameni care nu-și pot dezlipi privirea de pe ecranele telefoanelor. La cosmeticiană, la restaurant, la trezire, cu toţii își fac obsesiv selfie-uri, pozează mâncarea, caută semnificaţia viselor pe telefon și adorm doar în momentul în care lumina ecranului se stinge ca o pleoapă abstractă. Moralitatea modernă a celei de pe degetul căreia în noaptea de amor cu amantul strălucește verigheta, ascunde drama unei goliri de sens a noţiunii de iubire. Personajele caută iubiri salvatoare, dar nu iubesc sau nu știu să iubească. În locul iubirii stau banii, obligaţiile familiale, datoria maritală, abandonul sufletesc. Poate de aceea, filmul lui Zvyagintsev e atât de tulburător prin recognoscibilul crud al lumii în care trăim. În permanenţă, pentru a puncta momentele de tensiune ale filmului, cadrul cinematografic se oprește focalizat asupra unui geam dincolo de care se vede realitatea golită de sens.
Abia după două zile, cei doi soţi descoperă dispariţia lui Alyosha și restul filmului se concentrează pe căutările pe care un grup de voluntari (pentru că poliţia afirmă dezinteresat că n-are destul personal pentru asta) le întreprind pentru găsirea băiatului. Răspunzând întrebărilor acestora, cei doi realizează că nu-și cunosc câtuși de puţin copilul. Bunica alternează blestemele cu rugăciunile și-și desconsideră fiica, semn că neiubiţi sunt toţi cei din film, într-o pustietate afectivă care se perpetuează de-a lungul generaţiilor. 
Finalul filmului rămâne în mintea cinefilului ca un strigăt de ajutor amuţit, iar regizorul, consacrat prin anterioarele filme (Leviathan – 2014 și Elena – 2011) e un câștigător de drept al premiului juriului de la Cannes (2017). Nu e singurul premiu sau singura nominalizare, el fiind și pe lista premiilor BAFTA, a Globurilor de Aur, a premiilor Academiei (USA), a premiilor Filmului European, a Festivalului de film de la Munich, Zagreb, Haifa, Londra etc.

Autor: Simona Ardelean