Aboneaza-te la newsletter





Dialogul – catalizator multicultural

Aprilie 2018

„Omul nu e o insulă, ci parte din continent” (Tzvetan Todorov), fiinţa este un fragment al continentului, iar culturile se află într-o continuă interacţiune. În încercarea de a-l descoperi pe celălalt, îţi descoperi propria identitate, „eu” şi „tu” devin complementari în amplul proces gnoseologic. 
Scopul prim al cărţii Sita de ceară – Istorii din istoria unui ţinut transilvan, semnată de George Achim şi apărută la Editura Şcoala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2017, este de a investiga etnii diferite şi de a cunoaşte diferenţele dintre culturi. Volumul orchestrat în şapte capitole recompune geografia spirituală a Nord-Vestului transilvan şi reprezintă un repertoriu spiritual şi un sincretism cultural acribios realizat. Cercetarea se concentrează asupra unor etnii distincte aflate într-o simbioză şi osmoză culturală: şvabii, românii, maghiarii, ţiganii, ucrainenii, ceangăii şi categoria meseriilor, ocupaţiilor şi a meşteşugarilor. Cum însuşi autorul mărturiseşte, cartea nu se vrea a fi „un exerciţiu de nostalgie”, ci reprezintă o privire retrospectivă asupra unor decenii care ne-au marcat devenirea, fiind, in nuce, o coexistenţă a unor grupuri sociale, un model de interculturalitate, de acceptare a unor valori diferite. 
Perioada războiului, deopotrivă anii de dictatură comunistă au însemnat o claustrare a fiinţei în propria cultură, o rupere a ei de întreg, de continent. În acest sens, Tzvetan Todorov se întreba pertinent în cartea Noi şi ceilalţi. Despre diversitate dacă „fiecare individ este prizonier în trenul culturii în care a crescut, fără nicio posibilitate de a se distanţa, dar nici de a sări din tren?” Paradigma de tip inter propusă de autor în prezentul op este o soluţie plauzibilă de a elibera fiinţa, prizonieră în propria cultură, cu câteva decenii în urmă. Volumul se vrea a fi un dialog intercultural, o punte peste timp, o felie de existenţă cu-prinsă în paginile devenite cronici cu o importantă valoare documentară, deopotrivă culturală. Sita de ceară este gândită sub forma unui discurs intercultural despre memorie, identitate şi alteritate. Memoria individuală sau colectivă joacă un rol important în această reconstituire a unor etnii, este „un pandant generic al ritmurilor devenirii”. 
Titlul simbolic, Sita de ceară, este o metaforă subtilă pentru „memoria”, care filtrează realităţi, istorii trecute şi prezente, redate într-o manieră subiectivă, personală, iar memoria involuntară sau provocată joacă un rol important în acest scenariu situat la graniţa dintre realitate şi ficţiune. Cartea poate fi deopotrivă un demers analitic ce vizează cercetarea unor istorii orale, a antropologiei culturale or a istoriilor mentalităţilor, secondată de un demers jurnalistic. Zonă de imixtiune etnică, partea de miazăzi a judeţului Satu Mare aglutinează un „areal pluriform”, un mozaic „demografic şi cultural”. Pentru a ajunge „să te accepţi în celălalt, trebuie mai întâi să te refuzi pe tine”, cunoaşterea celorlalţi nefiind doar o cale posibilă către cunoaşterea de sine, ci singura plauzibilă. „Nicio civilizaţie nu poate să se gândească pe ea însăşi dacă nu dispune de alte câteva pentru a-i servi drept termeni de comparaţie”. Aşadar, demersul realizat de cercetător are drept scop educaţia etnologică, momentul principal al acesteia fiind nu distanţarea faţă de ceilalţi, ci detaşarea faţă de sine. Frecventându-i pe ceilalţi, familiarizându-te cu obiceiurile, cu tradiţiile, cu valorile lor este un mijloc de a reuşi. Căci orizontul acestei interacţiuni între culturi, al acestui du-te-vino între ceilalţi şi sine o reprezintă universalitatea. „Un umanism bine temperat ar putea să ne păzească împotriva rătăcirilor de ieri şi de azi. A învăţa să trăieşti cu ceilalţi face parte din această înţelepciune”.
Personajele cărţii sunt oameni simpli, provocaţi a (se) mărturisi; confesiunile sunt impregnate de subiectivism, pe alocuri sentimentalism, ceea ce le conferă autenticitate. Povestaşii sunt plini de vervă, au plăcerea evidentă a vorbei şi sunt conduşi subtil spre dezvăluiri inedite. Intervievaţii au fost în număr de 50 şi au fost realizate 41 de interviuri care au menirea a descrie istorii personale, fiind adevărate albume de familie, sau a surprinde grav istorii colective, atrocităţi care frizează absurdul, cu puternice inflexiuni naturaliate. 
Mesajul în subsidiar al cercetării: omul se află sub incidenţa clipei, care, odată risipită, memoria nu mai poate fi recuperată. Mărturisirea, în orice epocă, devine o formă de supravieţuire, de prelungire a clipei, de catharsis. Experienţele-limită ale acestor povestaşi transilvani, dureroase pe alocuri, sunt transformate în poveşti ce prind viaţă odată cu actul spunerii, al confesiunii. Sunt evocate întâmplări, unele situate la graniţa cu neverosimilul, însă importante prin savoarea mărturisirii. Poveşti de dragoste din lagărele sovietice, regimul de muncă forţată, sărbătorile şi ritualurile diferitelor etnii sunt conservate de memorie şi păstrate ca parte integrantă a unor culturi. Secţiunea importantă a cercetării se concentrează în jurul comunităţii de şvabi, două supravieţuitoare ale deportărilor şvăbeşti – din zona Ardud-Beltiug, anii 1944-1945 – având menirea a vorbi despre o perioadă, care altfel s-ar fi pierdut în negura timpului. „Şvabul este ca răchita”, pus într-un teren arid, el tot prinde rădăcini şi acceptă interdependenţa etnică, dialogul intercultural. Mărturisirile cu iz naturalist se împletesc cu elemente de etnografie şi folclor sau cu ritualuri de peţit şi căsătorie: „Era extraordinar de frig (...). În barăci puteam face puţin foc, cu cărbuni, dar afară era aşa un ger, doar eram într-o zonă de munte, că mie mi-au îngheţat picioarele, mi-au degerat. A căzut carnea de pe ele şi nu s-a mai refăcut, şi acum se vede”; „Era portul popular tipic şvabilor sătmăreni: fusta albă cu şnur negru, şorţul negru brodat, vestuţa cu catifea neagră, mânecă largă, bufantă”; „Eu am primit de vreo 4 ori un astfel de copac de la viitorul meu soţ. Patru ani mi-a făcut curte şi în fiecare an îmi aducea câte un copac foarte frumos”. Precum în închisorile comuniste, în lagăre rugăciunea devenea o formă de supravieţuire: „Obişnuiaţi să vă rugaţi în lagăr? Aveaţi voie să practicaţi credinţa? Da! De multe ori cântam cântece religioase, cu voce tare”. Amintirile aduc în prim-plan destine începute într-un tren de marfă, destine frânte, mărturii ale Magdalenei (91 de ani), singura supravieţuitoare a deportării în lagărele de muncă din URSS, confesiuni despre foamea îndurată, despre condiţiile-limită ale lagărului: „Da, am născut pe tren. (...) Ne-am întors la fel cum am plecat, în vagoane destinate transportului de vite. Nu aveam apă, nu aveam aer. La plecare, foarte mulţi au murit pe tren, condiţiile au fost insuportabile”; „Cum vă tratau ruşii? Cu duritate? Dar pe bărbaţi? Da, pe ei îi băteau, îi batjocoreau. Sunt multe lucruri intime pe care nu le pot povesti”. 
Pactul autobiografic este secondat de cel al mitului, din acest punct de vedere cartea este o veritabilă coagulare a unor trăiri, un crâmpei de timp, de istorii orale, cuprinse într-o mărturie vitriolantă, plină de nerv confesiv: „Spun şi eu ce am auzit. Mai ales că fiecare legendă are şi un sâmbure de adevăr. Aşadar au trecut călăreţii aceia pe lângă un lan de porumb, iar principelui îi era foarte sete şi a rugat pe o slugă de-a lui să îi aducă puţină apă. Cum Crasna trecea pe vremuri pe aici, l-a rugat să îi dea să bea apă din Crasna, dar slujitorul nu avea în ce să ia apa şi atunci s-a dus în lanul de porumb şi a luat un dovleac, pe care l-a tăiat în două. (...) Atunci stăpânul, foarte mulţumit că şi-a potolit setea, a hotărât ca această localitate să aibă denumirea de Beltök, Beltek. (...) De acolo se zice că se trage denumirea de Beltek, Beltök, Beltiug”. 
Sita de ceară reprezintă pe lângă radiografia spirituală a Beltiugului şi un veritabil depozitar gastronomic: sunt inventariate reţete autentice păstrate cu sfinţenie de diferitele etnii, aparţinând aceluiaşi spaţiu, însă distincte ca profil spiritual; aflăm despre béles, „o prăjitură specifică serii de lăsatul secului”, despre uboras, „Adică nu se făcea rântaş, ci se punea numai făină amestecată cu lapte. (...) era un leac pentru stomac”, despre bluntzer-ul de Paşte, un preparat specific şvăbesc, şi exemplele ar putea continua. 
Volumul semnat de George Achim este o imixtiune culturală, un dialog interetnic, un schimb respectuos între comunităţi şi indivizi, care are ca scop promovarea unor valori şi menţinerea diversităţii culturale. Scris cu asumare, acest caleidoscop cultural este un demers împotriva uitării, o încercare de a aduce la viaţă istorii nescrise, trăite plenar de oamenii simpli, de grupuri etnice şi sociale distincte ce compun comunitatea. Multilingvismul creează punţi durabile peste graniţele vizibile şi invizibile. Dialogul reprezintă, aşadar, catalizatorul prin care o societate se poate maturiza de la multiculturalism la interculturalism.

Autor: Imelda Chința