Aboneaza-te la newsletter





Premiere la Teatrul Național din Cluj

Aprilie 2018

Viorica Samson Manea dorea un spectacol pentru foștii colegi de sanatoriu ai lui Aureliu Manea. S-a gândit la Păcală, dar mai apoi regizoarea Camelia Hâncu a realizat o selecție din trei volume scrise de profesorul de limba română din Aiud – Daniel Tiutiu – (cu care regizoarea a fost pe munții din Tecșești) și astfel s-a născut spectacolul Cine spală oala de mămăligă, care se joacă la Teatrul Național din Cluj. În distribuție: Elena Ivanca și Ioan Isaiu. E prezentă pe scenă și Edith Tóth (cu studii la Dresda), care asigură muzica originală live, compusă de ea însăși (prelucrări de flaut și pian). 
La început, spectacolul s-a jucat la Alba Iulia și la Sibiu, dar nu în forma de acum. E un spectacol-lectură animat, colorat, cu inflexiuni folclorice, cu umor și grai ardelenesc, descins din poveștile autentice din Munții Apuseni. Cei doi povestași sunt volubili, impozanți, în posturi complementare. De neuitat sunt grimasele lui Ioan Isaiu (excelent actor) în episoadele cu oglinda și cu avionul deasupra Romei. Ajutați de o recuzită simplă, economicoasă, cei doi actori trec prin diferite ipostaze, roluri, cu o versatilitate senzuală și tonică. Acompaniamentul live e adesea ironic, funcțional, la fel și corijările spontane ale povestașilor, ca într-o dispută rustică. Elena Ivanca – magnetică și inventivă, cu reacții precise – știe să adopte un ton liric în secvența șezătorilor nostalgice, dar și alura malefică în rolul femeii rele. Iată că Viorica Samson Manea a făcut posibil acest proiect, care amuză spectatorii, implicați total într-un storytelling empatic și sincretic.
Playlist de C.C. Buricea-Mlinarcic a fost pusă în scenă de Tudor Lucanu, care a semnat și scenografia ingenioasă, economicoasă, cu scenă rotativă și planul doi destinat proiecțiilor video. Soțul, soția și fiica străbat etape diferite, de la regimul Ceaușescu la așa-zisa revoluție eliberatoare, în care monstruosul personaj devine mass-media manipulatoare, zgomotoasă și găunoasă. Fostul securist și-a găsit preocupări umanitare și apare la TV cu aceeași morgă agasantă. Excelent actorul Adrian Cucu în rolul securistului semidoct, cu zâmbetul tâmp și libidinos. Vizualul invadează, oamenii butonează, schimbă registrele, cu o nerăbdare ce frizează absurdul. Fata a plecat în străinătate, unde angoasele au copleșit-o, de aceea trimite părinților o casetă video, în care ea îi acuză de carierism, lașitate, suficiență. Le spune că „aveți prea multe convingeri, așadar nu aveți niciuna”, că sunt ca un playlist, unde armonia lipsește, că „l-ați dus pe bunicul la azil să nu-i vedeți agonia, însă asistați nepăsători la agonia lumii”. Un final acuzator, care devine în mod ostentativ-moralizator, didactic. Tineretul ar fi acel pământ lăsat necultivat, liber (un geotop), care se opune prelucrării și stilizării excesive, cu alură de hibrid artificial. Sânziana Tarța (fata) e credibilă, dinamică, revoltată, ajungând la lacrimile finale ce invadează ecranele laterale ale scenei. Emőke Kato – de la Teatrul Maghiar Cluj – e mai mult decât potrivită și magnetică, aducând un umor distilat în dialogul cu Ovidiu Crișan – echilibrat, dezinhibat, cu acele nervozități voit reținute. Excelent Mihai Florian Nițu într-un rol pitoresc, episodic, de care se achită cu brio. Matei Rotaru e debordant în rolul moderatorului-caracatiță, omniprezent, purulent și insinuant. În concluzie, o piesă de tip clasic, atent modernizată prin regie și scenografie, cu umor spontan, care duce gradat spre drama prezentului distorsionat.

Autor: Alexandru Jurcan