Aboneaza-te la newsletter





Filmografiile Simonei: Babettes gæstebud (1987)

Aprilie 2018

Babettes gæstebud (Babette’s Feast) este o producţie daneză pe care am descoperit-o întâmplător și poate mai târziu decât ar fi fost cazul. M-a ţinut departe, estetic, ceea ce vag știam despre cromatica filmelor nordice care, în mintea mea – cel puţin până acum – seamănă cu decorurile bitonale, minimaliste din revistele moderne de decoraţiuni interioare. Simt nevoia așa, fantezist, de câte ori văd o amenajare în tonuri de gri, să așez o pernă galbenă pe canapeaua din sufragerie. Cu toate astea, ceva din vocea feminină narativă de la începutul filmului dominat de tonuri șterse, desigur, m-a ţinut locului. Senzaţia că povestea pe care urma să o spună se va deschide luminos a fost mai degrabă o intuiţie. 
Babette jucată de Stéphane Audran (câștigătoare a două premii BAFTA: Juste avant la nuit (1971) și Le charme discret de la bourgeoisie (1972), una dintre cele trei figuri feminine principale ale filmului, e pata de culoare: în urma unor întâmplări tragice, la recomandarea unui cântăreţ de operă, se refugiază undeva în Jutlanda, Danemarca, în casa unor surori puritane, Philippa și Martine, unde rămâne ca servitoare vreme de 14 ani. Acceptă regulile casei și simplitatea meselor servite nu depășește în fantezie terciurile zilnice, căci cele două surori cred cu vehemenţă într-o viaţă pioasă și austeră încă de pe vremea când tatăl lor, pastorul, trăia. Satul are căsuţe mici, ca niște cutii de chibrituri și clima aspră, cu ploi și ceţuri care îngustează mereu perspectiva vizuală. Mișcările repetitive ale surorilor prinse în acte de caritate, adunările religioase ale congregaţiei sunt fundalul peste care se așază cuminte, ascultătoare, dar atipică figura Babettei. Drumurile sale la magazinul local, pe malul oceanului însufleţesc comunitatea. Peste toate însă domină grija pentru viaţa morală și ispășirea păcatelor inexistente a cărei străjeri sunt cele două surori. Vocea narativă ne întoarce în tinereţea acestora, în momentele în care au avut – succesiv – șansa să iubească și să fie iubite de un general, respectiv de un cântăreţ de operă, dar au ales să se opună „păcatului iubirii”, păstrându-și virtutea, curăţenia trupească și asprimea locurilor natale pe care niciodată nu le-au părăsit. E adevărat, aici se ascunde miezul filmului: într-o astfel de lume lipsită de vibraţia culorilor e ușor să rămâi pios. Nicio tentaţie nu există. Sufletul nu e nici tulburat și nici nu se bucură. Viaţa creștină a celor două surori (interpretate de Bodil Kjer și Birgitte Federspiel) nu dă roadă și credinţa lor e cum nu se poate mai stearpă, uitând să se și bucure de creaţia lui Dumnezeu atunci când sunt acoperite de grija păstrării canoanelor, așa cum spune și mitropolitul Athanasie de Limassol: pietiștii sunt mult prea duși la biserică, dar nu și stau în ea, și filmul mult mai vechi decât textul, desigur, mi s-a părut că ilustrează perfect ideea aceasta. Ca fapt interesant și vizavi de pilda filmului ar fi de precizat că a fost filmul preferat al Papei Francisc.
De aceea, când Babette le propune surorilor să organizeze un festin pentru omagierea tatălui lor și ca mulţumire pentru timpul petrecut împreună, încrederea în cea care le-a gătit vreme de 14 ani se zdruncină și o bănuiesc de intenţii vrăjitorești, atunci când, pe cheltuiala ei, Babette comandă prepeliţe și struguri, șampanie și caviar. Invitaţii la festin sunt instruiţi să nu se bucure păcătuind și scena e inundată de eforturile aproape comice de a se abţine ale celor prin faţa cărora se perindă toate bunătăţile bucătăriei franceze. Episodul pregătirii mesei este un regal culinar și bătrânul general, pretendentul de odinioară, musafir neașteptat, laudă singur bucatele, neînţelegând reticenţa stingheră a comesenilor și dezvăluind, în acest punct culminant, identitatea Babettei.
Din acest film al danezului Gabriel Axel spectatorul poată să desprindă mai multe lecţii de viaţă. Simplitatea cadrului este fundalul perfect pentru complexitatea mesajului artistic. Filmul a câștigat Premiul Academiei secțiunea Best Foreign Language Film la Festivalul Cannes din 1987 și Oscarul la aceeași categorie în 1988. În 1989 a luat premiul BAFTA la categoria Best Film not in the English Language, iar Stéphane Audran a fost nominalizată la categoria cea mai bună actriţă.

Autor: Simona Ardelean