Aboneaza-te la newsletter





„Așa delirează la Veneția anotimpurile”

Mai 2018

Eugenio Montale, Giuseppe Ungaretti, Umberto Saba, Salvatore Quasimodo, Cesare Pavese, Mario Luzi nu sunt, nici pe departe, toate numele care ne alcătuiesc biblioteca de poezie italiană din secolul al XX-lea. Li se adaugă, chiar în aceste zile, încă unul, Vincenzo Cardarelli, Poezii, traducere și cuvânt înainte de Ioan Milea, Editura Limes, Cluj-Florești, 2018. Aflăm, dintr-o notă de pe ultima copertă, că avem în față „cea dintâi traducere integrală în românește a liricii lui Vincenzo Cardarelli…” (1887-1959). Este vorba, în fapt, de o operă foarte restrânsă, chiar pentru un poet din constelația invocată mai sus, unde nimeni nu s-a remarcat prin prolificitate. Mai puțin de 80 de poezii cuprinde această „traducere integrală”, de care ne ocupăm aici. Fără a cunoaște istoricul receptării acestui poet la noi, ne amintim de grupaje de poeme demne de luat în seamă din dreptul numelui său, în antologiile de poezie italiană Cântecele altora (1972), de Ilie Constantin. Poeți italieni din secolul XX (1998), de Marin Mincu. Cu siguranță, au mai fost și altele, uitate poate, în paginile unor periodice. Dintre contribuțiile exegetice, una iese în relief prin subtilitatea și profunzimea abordării dar și prin puterea de cuprindere a unor filiații, adunate, pe parcursul câtorva secole de poezie: „Cardarelli și «inspirația» ca «indiferență»”, de Marian Papahagi, în volumul Critica de atelier, Editura Cartea Românească, 1983.
Când, încă de la început, se declară „un cinic”, de bună seamă, poetul are în vedere o împăcare, ca atitudine lirică, între disprețul față de convențiile sociale și practicarea ascetică a virtuții: „Speranța e în operă./ Eu sunt un cinic căruia îi rămâne/ pentru credința sa acest dincolo./ Eu sunt un cinic care crede-n ceea ce face” (XXX, p. 15). Între atâția mari ermetici, cu care împărtășește până la un punct tonul elegiac și confesiv, vocea ușor reținută în sondarea experiențelor personale, Vincenzo Cardarelli se orientează spre o poezie mai narativă, cumva în vecinătatea stilistică a mai tânărului său confrate Cesare Pavese. Întâlnim, în Adolescentă, un complex portret feminin, nu din perspectiva bărbatului îndrăgostit, ci din aceea, ceva mai obiectivă, a contemplatorului distant. Textul poate fi o lecție poetică de gestualitate ce însoțește lunecarea în dezamăgire a unui lung șir de iluzii alimentate de vârstă. Joaca de lumini și umbre a sufletului feminin – alături de dragoste ca enigmă se lasă cu greu descoperită – se contopesc în fondul gnomic al acestui poem: „Asupra ta, adolescentă fecioară,/ plutește o umbră sacră./ Nimic nu-i mai trainic,/ mai demn de adorație și mai propriu/ decât trupul tău despuiat./ Dar te retragi în veșmântul grijuliu/ și locuiești departe/ cu grația ta/ unde nu știi cine te va ajunge./ Sigur nu eu. Dacă te văd trecând/ la atâta regală distanță,/ cu plete răsfirate/ și toată făptura dreaptă,/ amețeala îmi trece./ Ești creatura netedă, fără pori,/ care apasă cu răsuflarea-i/ obscura bucurie a trupului ce abia/ își suportă plinătatea./ În sângele ce are răsfrângeri/ de flacără pe fața ta,/ cosmosul râde/ ca în ochiul negru al rândunicii./ Pupila ta e arsă/ de soarele dinăuntru./ Gura ta ți-e strânsă./ Mâinile tale albe nu cunosc/ sudoarea umilitoare a atingerilor./ Și mă gândesc cum corpul tău/ dificil și gingaș/ face să dispere iubirea/ în inima bărbatului!/ Și totuși unul te va atinge,/ gură de izvor./ Unul care nu o va ști,/ un pescuitor de bureți,/ va avea această perlă rară./ Norocul și fericirea lui va fi/ de a nu te fi căutat/ și nu știi cine ești/ și de a nu se putea bucura de tine/ cu conștiința subtilă/ care-l jignește pe galeșul Dumnezeu./ Ah, da, animalul va fi/ destul de neștiutor/ ca să nu moară, înainte de-a te atinge./ Și totul e-așa./ Nici tu nu știi cine ești./ Și te vei lăsa cucerită,/ dar numai pentru a vedea cum e jocul,/ pentru a râde puțin împreună./ Așa cum flacăra se pierde în lumină,/ la atingerea realității/ Neîmplinită va trece/ atâta bucurie!/ Tu te vei da, te vei pierde,/ dintr-un capriciu care nu o nimerește/ niciodată, cu primul care îți va plăcea./ Timpul iubește joaca/ ce îl izvorăște,/ nu șovăielnica voință care amână../ Astfel, copilăria/ face să se învârtă lumea,/ iar înțeleptul nu-i decât un copil/ care se tânguie că a crescut”. (pp. 16-18). Complementar portretului feminin de mai sus, în poemul Natura, se naște altul, prin decantarea capriciilor firii și mai ales ale firii umane. Tot așa cum Întâlnire nocturnă propune, realizat cu o largă înțelegere umană pentru gestul reprobabil, profilul „vagabondului”, al unui „huhurez al orașelor”, cu recognoscibilă descendență villonescă.
O undă gnomică se abate asupra poeziei lui Vincenzo Caldarelli începând cu poemul Tristețe: „Între atâtea treburi ce ne-amăgesc/ a stârni un fir e un fleac” (p. 23). De la un capăt la altul, versurile par sentințe săpate în piatră pe diverse teme din viața cotidiană, cu deschidere spre o filozofie a deriziunii: „Dar omul care nu a văzut nimic,/ nici fapta, nici rodul, nici osteneala,/ fie și absurdă, săvârșită,/ așteaptă mereu un semn, pe care eu îl fac” (p. 24). Pe aceeași linie, în Homo sum, dovedește o înțelegere în forme ideale de umanitate, liberă de orice contingențe, a existenței: „Uneori, de fapt, mă văd ca pe unul/ dintre acei sărmani sfinți/ care pe pânzele sacristiilor/ se închină Fecioarei/ zadarnic așteptând/ o privire a ei./ Dar adevărat zic vouă/ că de bună voie aș da, de-aș avea,/o atât de înaltă vocație/ pentru un pic de veselă umanitate” (p. 26). Sub un nume împrumutat din mitologie, Aiax dă expresie poetică erotismului discret, într-un discurs apărător al unor principii morale. Poemul are groase straturi alegorice, convergente spre un deznodământ de fabulă, în care destinul și hazardul stăpânesc lumea. 
În mod, poate, curios, un precept de la care Vincenzo Cardarelli nu se abate decât rar, este acela de a nu dezvolta niciodată până la capăt o temă, iar un poem al său, pe acest temei construit, poate părea un text cu deschidere spre oricare dintre direcțiile modernismului. Desprindem această idee dintr-o mică poezie cu evidente valențe metatextuale: „Inspirația, pentru mine, e indiferență./ Poezia: sănătate și nepăsare./ Arta de a tăcea./ Cum tragedia-i arta de a te masca” (XXX, p. 37). Peisajele sale ligure sau venețiene oferă nenumărate posibile imagini ale unor anotimpuri ori momente ale zilei, revărsate într-un univers poetic fără mari constrângeri formale. Estivă, de pildă, e, pentru „certitudinea soarelui”, un imn în stare nativă. Dar vergilianul „fugit irreparabile tempus” pare a pune o pronunțată culoare sceptică asupra celor mai multe dintre versuri. Două poeme aflate față-n față, Parabolă și Tinerețe amăgită, par variante ale aceluiași text: radiografii ale unei vieți trăite zadarnic! Poemul intitulat Memento poate fi o parabolă („Dar răul e neîntrerupt, pic cu pic./ Binele e infracțiunea, răul e norma/ în existența noastră”, p. 54), în timp ce, în Toamnă, descrierea anotimpului are solemnitatea unei mari personificări. Tot așa cum, într-un alt poem, cu un titlu cules din calendar, Octombrie, autorul dovedește o aplecare netrucată pentru sfârșiturile agonice de zi sau de anotimp. Septembrie la Veneția reflectă atracția irezistibilă pentru acest peisaj. Iar, în Toamnă venețiană, poetul pare un „alter ego” al lui Gustav von Aschenbach, scriitorul-personaj din marea nuvelă a lui Thomas Mann. Versurile sunt crâmpeie dintr-un prezumtiv jurnal al acestuia, străbătute de simbolismul intrinsec al unui cadru fizic deja cunoscut. Prevestirile funeste își caută forma de exprimare în stilul hieratic, subminat de parodie. Surprinde caracterul neverosimil al orașului fixat într-un imaginar poetic thanatic-histrionic: „Mă asaltează recea și umeda suflare/ a Veneției autumnale./ Acum, că vara,/ asudată și bătută de sirocco,/ ca prin farmec s-a dus,/ o rigidă lună de septembrie/ strălucește, plină de prevestiri funeste,/ peste orașul de apă și piatră/ care își dezvăluie chipul de meduză/ molipsitoare și malefică./ Moartă e tăcerea canalelor fetide/ sub luna apoasă/ și în fiecare din ele/ pare că doarme cadavrul Ofeliei:/ morminte presărate cu flori/ putrede și alte murdării vegetale/ pe unde trece clipocind/ fantoma gondolierului./ O, nopți venețiene,/ fără cântece de cocoși/ fără glasuri de izvoare,/ întunecate nopți de lagună,/ pe care nicio șoaptă duioasă nu le animă,/ case amenințătoare, geloase,/ abrupte pe canale,/ dormind fără suflare,/ acum vă am la inimă mai mult ca oricând./ Aici nu sunt vânturi năvalnice și funebre/ de septembrie montan,/ nici mirosul culesului de vie, nici băi/ de ploi lăcrimânde,/ nici foșnet de frunze ce cad./ Un smoc de iarbă care îngălbenește și moare/ pe un pervaz/ e întreaga toamnă venețiană./ Așa delirează la Veneția anotimpurile./ Pe câmpurile-i de marmură și pe canale/ nu sunt decât lumini rătăcite,/ lumini visând pământul cel bun/ înmiresmat și roditor./ Doar naufragiul iernii i se potrivește/ acestui oraș care nu este viu,/ care nu înflorește/ altfel decât ca o navă pe fundul mării” (pp. 59-60).
În câteva poeme cu titluri grăitoare: Iubire, Despărțire, Crudul adio, vom întâlni dragostea târzie, matură, aflată pe pragul destrămării, iubirea cu gust de moarte. Așteptarea, amăgirea pot redeștepta, la rându-le, stări difuze, scenarii: succedaneu al morții, Somnul e metamorfozat în monstru, de care eul poetizant, abulic și înspăimântat, fuge (Insomnie). Avem în față un poet conectat la ritmurile secrete ale universului, fascinat de calendar, unul care știe observa și surprinde spectacolul cu care se mișcă vremea. El întocmește profilul celor mai capricioase luni ale anului, dar nu ca seci „fișe de observație”, ci cu știința tușelor impresioniste: „Luna aceasta e un băiat/ sâcâitor, enervant,/ care întoarce casa pe dos,/ pune sângele în mișcare, îl vestește/ pe nebunul martie,/ periculos și schimbător” (Februarie, p. 77).
Aproape toți comentatorii au vorbit despre patetismul acestei opere. El contopește, în același text, năzuința de recuperare a unei fictive copilării paradisiace cu varii moduri de a te apropia de moarte. Poate că în Somnul fecioarei găsim discursul cel mai adecvat, fără tropi, fără artefacte, lăsând doar sugestia să lucreze. Ultimele poeme, începând cu Sfinți din ținutul meu, se încarcă de conținuturi autobiografice. Stilul, ușor anecdotic-zeflemitor, aliat cu o vizualizare grafic-naivă, topește atmosfera glacială din jurul unor figuri consacrate prin tradiție sacerdotală. Într-o Baladă, întorcându-se către fundamentele ființei, apar evenimente și lucruri cu care limba are de luptat din greu ca să le transfigureze artistic. Plecare în zori consacră drept topos, unde s-a produs ruperea de ținutul natal și de copilărie, „acea micuță gară singuratică”. De aici se conturează, tot mai densă, metafora morții ca o călătorie, culminând cu „poemul sintetic”, invocat de Hugo Friedrich, unde arhetipurile lirice se amestecă printre obiecte tehnice. Întâlnire în tramvai încheie volumul cu tot mai vizibile inserții ale cotidianului și neprevăzutului vieții în sfera artisticului. Prin integrala Vincenzo Cardarelli, Ioan Milea ne propune, întâi de toate, o carte de mare poezie crepusculară.

Autor: Viorel Mureșan