Aboneaza-te la newsletter





Poezia – tăcere carcerală

Mai 2018

Armando Valladares este o figură emblematică a spaţiului literar cubanez, un poet care şi-a exersat scrisul în claustrarea impusă de regimul castrist. Volumul Cavernas del silencio (Caverne de tăcere) a apărut în colecţia Biblioteca Cubana Contemporanea, în Spania, 1983, şi aglutinează un grupaj de poeme scrise în urma experienţei carcerale, experienţă care l-a marcat definitiv, determinându-i stări distincte. În limba română, volumul apare în traducerea Aliciei Valeria Micu, iar traducerea interviului pe care îl reproducem în cele ce urmează, îi aparţine elevei Ştefania Morent de la Colegiul Naţional „Silvania”, Zalău. Interviul a fost gândit în urma lecturii volumului, iar majoritatea întrebărilor sunt formulate în concordanţă cu poemele şi stările poetice pe care le determină. 
Imelda Chinţa: Care este părerea dumneavoastră despre literatura închisorilor? Este aceasta mai emoţionantă şi mai autentică?
Armando Valladares: Literatura închisorilor politice este, pe lângă catharsisul situaţiilor represive, o armă pentru a „scăpa” de sârmele ghimpate şi pentru a denunţa violarea drepturilor umane.
Imelda Chinţa: Când aţi început să scrieţi? Există o legătură între scris şi începutul închisorii?
Armando Valladares: Am scris de dinainte de a mă duce la închisoare, poezii, scurte povestiri etc.
Imelda Chinţa: Cred că un înţeles al conceptului de literatură, în particular, şi al artei, în general, este catharsis. Are literatura închisorilor o asemenea valenţă?
Armando Valladares: Da, deja am spus în primul răspuns, literatura şi arta sunt specii ale catharsisului.
Imelda Chinţa: Pe lângă aspectul documentar, consideraţi că acest gen de literatură (literatura carcerală) are, de asemenea şi un alt scop?
Armando Valladares: Aparte de aspectul documentar, literatura închisorilor are obiectivul de a ambiţiona fiecare artist să exprime lumile interioare în orice scenariu. Închisoarea e una dintre aceste lumi.
Imelda Chinţa: Un cuvânt-cheie important în cărţile dumneavoastră este lumina. Ce înţeles daţi acestui simbol? În ce termeni aţi defini întunericul (care, de asemenea, este un cuvânt cheie în opera dumneavoastră)?
Armando Valladares: Lumina materială este elementul de care este cea mai mare nevoie în închisoare, pentru că lumina interioară, cea pe care Dumnezeu o dă fiecărui om, va străluci mereu în inima celor care cred. Acea lumină nu va putea fi stinsă niciodată de baionete.
Imelda Chinţa: În ciuda unei tonalităţi grave a poemelor dumneavoastră, pot să observ o varietate de culori (verde, albastru, alb). Există vreo semnificaţie a lor?
Armando Valladares: Pe lângă scriitor sunt pictor şi pentru mine culorile sunt o parte importantă a existenţei mele.
Imelda Chinţa: Poemul Mi alma (Sufletul meu) din prezentul op este, în opinia mea, o artă poetică. O artă poetică a închisorii. Puteţi defini rolul poetului într-o societate închisă asemenea spaţiilor cubanez sau românesc?
Armando Valladares: Nicio dictatură nu poate încătuşa poezia şi arta. Rolul artistului este de a denunţa asuprirea şi lipsa libertăţii în societate.
Imelda Chinţa: Este dragostea capabilă să-i ofere libertate individului?
Armando Valladares: Fiinţa umană care simte IUBIRE va fi întotdeauna liberă. Cea care e plină de URĂ va fi mereu un sclav în umbră.
Imelda Chinţa: Volumul dumneavoastră, Caverne de tăcere, este construit din contraste. Simbolurile sunt în antiteză: fluturele – devine simbol într-un poem şi cochilia devine simbol într-altul. Primul are înţelesul unei libertăţi asumate, iar cel de-al doilea reprezintă claustrarea, lipsa libertăţii. Puteţi să comentaţi aceste simboluri în antiteză?
Armando Valladares: Simbolurile au diferite valori/ semnificaţii în conformitate cu locul în care se găsesc… un fluture.
Imelda Chinţa: Am putut citi în poemele dumneavoastră de multe ori, definiţia libertăţii. Care este înţelesul cuvântului în context actual?
Armando Valladares: Eu niciodată nu mi-am pierdut libertatea, am pierdut doar spaţiul pentru a mă mişca, a sta la o masă, a mă îmbrăca în costum. Libertatea adevărată este în interior, cea care Dumnezeu o dăruieşte fiinţelor umane, iar aceea nu se pierde niciodată. Astăzi sunt milioane de oameni care au spaţiu, care se pot plimba, dar care nu sunt liberi. Cum ar fi Coreea de Nord, Cuba etc…
Imelda Chinţa: Ce părere aveţi despre timp? Are aceeaşi semnificaţie în spaţiul închis? (În poemele dumneavoastră, timpul înseamnă viaţă şi moarte).
Armando Valladares: Timpul este relativ, totalmente personal şi unic pentru fiecare fiinţă umană.
Imelda Chinţa: În ce termeni aţi defini prietenia?
Armando Valladares: Loialitate.
Imelda Chinţa: Am putut observa o lipsă a punctuaţiei, în poemele dumneavoastră. Puteţi să-mi detaliaţi despre arhitectura volumelor?
Armando Valladares: Poezia mea apare dintr-un impuls, niciodată nu măsor un vers, doar menţin un ritm interior, cadenţa muzicală, care este dificil de menţinut în traduceri.
Imelda Chinţa: Versurile poemelor curg. Poate fi interpretată lipsa punctuaţiei drept o voinţă a libertăţii?
Armando Valladares: Poezia mea este liberă, liberă de tot, au fost criticii mei cei care au descoperit preferinţa mea pentru o anumită metrică.

Poezia lui Armando Valladares este o stare, este o poetică a trăirilor, a combustiilor interioare, este rostirea monahală, sapienţială construită în tăcerea spaţiului carceral. Lirismul este de tip grotă, de factură existenţialistă, iar fiinţa condamnată la o istovitoare suferinţă. Trăind în anticamera thanatică, poetul recompune artificial existenţa, iar presimţirea devine o constantă, creând imagini de o sensibilitate neobişnuită: „Presimt că afară/ este zgomot de stele”. Anotimpurile se succed într-un firesc dezolant, iar omul nu mai face parte din această armonie a naturii, a existenţei; lui i se refuză devenirea care a încremenit undeva în negura apăsătoare a carcerei abrutizate. Deşi Valladares construieşte un poem de factură kantiană, autorul îl ornează în tonuri vii, optimiste, izvorâte dintr-o iluminare interioară: „Este deja primăvară/ dar nu în această cameră/ cerul va fi albastru/ şi brodat cu păsări”.
Libertatea devine un cuvânt-cheie, iar universul conturat este marcă a unei eliberări interioare asumate. Iubirea şi armonia definesc omul liber, individul superior în afara oricăror constrângeri: „eu sunt mai mult ca niciodată un om liber”, „eu am aici, în celula mea/ întunecată şi cu gratii/ o putere interioară/ pe care tu nu o vei avea niciodată./ Nu contează că tu ai/ cheile trupului meu/ dacă eu port în inima mea/ IUBIREA ŞI LIBERTATEA”. Libertatea, aşa cum însuşi Valladares mărturiseşte, nu este sinonimă cu spaţiul în care te poţi deplasa, este, în esenţă, puterea de a trăi într-un echilibru cu tine însuţi, de a înţelege mesajul care izvorăşte din interiorul tău: „Libertatea nu este un spaţiu/ unde să faci câţiva paşi/ nici măcar un pat/ unde să doarmă doi./(…)/ Libertatea nu-i o pâine/ uneori pe cartelă - / nici un strop de bere/ sau ceva de fumat./ Libertatea este atunci când:/ scrii ceea ce gândeşti/ strigi împotriva ceea ce urăşti/ chiar dacă plăteşti cu anii/ de tortură literele/ uneori să mori între zăbrelele/ acestei singurătăţi” (Liber…?) Tonul optimist al poemelor defineşte frenetica voinţă de a trăi, o impresionantă vitalitate, defineşte deopotrivă insul care, deşi condamnat la o existenţă dostoievskiană, nu se văicăreşte, nu îşi deplânge invaliditatea, ci pigmentează universul anost şi auster într-o cromatică vie, animând-o, devenind parte a unui pastel impresionist: „Dacă într-un loc ar exista/ primăvara veşnică/ fluturi luminoşi/ un torent de iubire/ şi un parc de veselie/ acest loc ar fi/ în sufletul unui poet” (Sufletul meu). 
Ingeniozitatea acestui spirit combatant nu cunoaşte limite. Confiscându-i-se creionul şi hârtia, reuşeşte să salveze de la percheziţie, o lamă de ras cu care taie din scaunul său cu rotile o bucăţică de lemn pe care o ascute. Făcându-şi o tăietură în deget şi storcând picături de sânge, obţine astfel peniţă şi cerneală. Poemul se naşte dintr-o hemografie a suferinţei, izvorât din propriul trup, învingând încă o dată un sistem incoerent care nu a reuşit să reducă individul la tăcere. În ciuda izolării, în ciuda încercărilor de disoluţie a fiinţei şi a tuturor represaliilor, Valladares reuşeşte să scrie un poem pe care îl transmite, printr-un prieten, Marthei, soţiei lui. Poem care a fost tradus şi publicat în mai multe limbi, ultimul scris în închisoare, pe care îl vom reproduce şi noi: „I wrote a poem with my own blood” („Am scris un poem cu propriul sânge”):
„They’ve taken everything away from me/ pens/ pencils/ ink/ because they don’t want/ me to write/ and they’re sunk me here/ in this cell/ but they aren’t going to drown me/ that way.// They’ve thaken everything away from me/ – or almost everything –/ I still have my smile/ the proud sense that I’m a free man/ and an eternaly flowering garden/ in my soul// They’ve taken everything away from me/ pens/ pencils/ but I still have life’s ink/ – my own blood –/ and I’m still writing poems with that”. („Mi-au luat totul/ peniţele/ creioanele/ cerneala/ pentru că doreau/ să nu mai scriu/ şi m-au scufundat aici/ în această celulă/ dar nu mă vor înăbuşi/ în acest fel.// Mi-au luat totul/ – sau aproape totul –/ dar mai am zâmbetul/ sentimentul de mândrie că sunt un om liber/ şi am o grădină eternă/ în suflet// Mi-au luat totul/ peniţele/ creioanele/ dar încă mai am cerneala vieţii/ – propriul sânge –/ şi pot scrie încă poeme cu el”).
Muzicalitatea interioară este dată de repetiţia primului vers „Mi-au luat totul”, poemul devenind o simfonie orfevrieră în care eul subiectiv caută sunetele estompate într-o realitate dură ce urmăreşte să încremenească fiinţa în tăcere. Poemul devine o poetică a realităţii descumpănite, o poetică a stărilor, a cotidianului laconic în care eul se simte nefamiliar, însă, în intimitatea căruia, lasă să-i picure din fiinţă, printr-o hemografie stilizată, propriul cuvânt născut din propria suferinţă: „Mi-au luat totul/ peniţele/ creioanele/ dar încă mai am cerneala vieţii/ – propriul sânge –/ şi pot scrie încă poeme cu el”.
Epurată de trup, de carnal, ideea este încremenită în esenţă, poemul respirând galvanic în ritmul simţirii poetului. Lirismul izvorăşte dintr-o suferinţă autentică, iar eul se identifică la nivel epidermic cu creaţia. Aceasta se naşte, în cazul lui Valladares, nu doar din cuget sau spirit, ci şi din trup, formând un tot, un holos, o autodevorare reflexivă.
În ultima sa izolare, neavând acces la hârtie, poetul va încerca un nou experiment: compune în memorie şi repetă versul până îl reţine în întregime. Aceste poeme, scrise în memorie, i-au fost recitate lui Fernando Arrabal, în apartamentul lui din Paris la câteva zile după ce Valladares a părăsit Cuba, prietenul lui insistând să le înregistreze pentru a nu fi uitate. Astfel au fost transcrise poemele şi au reuşit să fie publicate în prezentul op Cavernas del silencio (Caverne de tăcere), altfel ar fi fost complet pierdute. Periplul carceral al lui Armando Valladares se încheie după 22 de ani de detenţie în închisorile castriste, reuşind să supravieţuiască gulagului cubanez prin rugăciune şi poezie.
Încarcerarea sa capătă pe alocuri un caracter de călătorie epică, dezvăluind în pagini terifiante o luptă atât interioară, cât şi exterioară cu asperităţile indelebile ale temniţei, cu frica şi teroarea de a fi ucis, cu solidaritatea camarazilor săi, dar şi cu credinţa că baioneta nu poate să „ucidă versuri”: „Ei puteau rupe/ simetria corpului meu în mii de bucăţi/ şi să le împrăştie/ în toate direcţiile sferei/ puteau să-mi închidă soarele/ aerul şi stelele/ aşa cum au făcut-o/ şi pentru asta ei sunt stăpânii/ existenţelor şi ai finanţelor/ domni ai secerii şi ai ciocanului/ şi cu acestea pot să-mi zdrobească oasele/ până la măduvă/ iar cu secera/ să-mi reteze răbdarea şi / spicul vieţii mele/ şi mai mult decât atât dacă doreau/ puteau face/ TOTUL/ mai puţin să le anihileze din cauza scrisului meu/ baionetele nu ajută/ la ucis versuri” (Baionete inutile).

(Prefață la volumul Caverne de tăcere, autor Armando Valladares, Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2018; traducere din limba spaniolă de Alice Valeria Micu.)

Autor: Imelda Chința