Aboneaza-te la newsletter





În singurătatea Apusenilor

Iunie 2018

Efulguraţii este volumul semnat de Teofil Răchiţeanu, apărut la Editura Scriptor, Cluj-Napoca, 2018. Debutul în poezie îl realizează în anul 1969 cu un op intitulat Elegii sub stele, iar din cele 26 de titluri ale autorului spicuim: Somn de voevod, 1980, Ora singurătăţii, 1998, Cu rouă de Răchiţele, 2011, Împărat singurătăţii, 2017. Avem aşadar de-a face cu un autor prolific al cărui destin se concentrează în jurul creaţiei, catrenele lui Teofil Răchiţeanu fiind „o singură şi copleşitoare poemă, alcătuită dintr-o suită de stări existenţiale, profund legate între ele, ca un imens cântec despre viaţă şi despre moarte... Ele sunt eşantioane concentrate de mare poezie”, aşa cum pertinent afirma V. Fanache.
Volumul este realizat în două părţi complementare, care se coagulează într-o rostire poetică a stărilor, într-un discurs confesiv, scris într-o tonalitate reflexivă. Poemul este scurt, esenţializat, al vibraţiilor interioare. Teofil Răchiţeanu construieşte imagini antinomice, o antinomie a trăirilor: „iubesc-pătimesc”, „moare şi-nvie”, „Nimic din ce-i azi nu-i şi mâine la fel”.
Cosmicul şi teluricul fuzionează, redând o trăire efervescentă, convulsivă, deopotrivă un timp kantian al neliniştii, al destrămării: „Toată noaptea au ars pe cer stelele”, „Aud cum din stele peste ei cade bruma”. Poetul trăieşte într-o solitudine asumată şi creează un poem al tăcerii, al toamnei târzii: „Şi singurătăţii-i sunt duh pe aici nume”, „Iar tăcerea adâncă e ca de piatră”, „Sfinxul Pustiei se aude cum latră”, „Există o oră când toţi greierii dorm”, „Toamnă-i a vieţii mele, târzie”, „E Noiembrie târziul/ Ori tu, biet suflet al meu?/, De paloarea toamnei greu”.
Discursul redă o poetică a frământării, pe un ton interogativ în manieră argheziană: „Atât, Doamne, atât, Doamne,/ Din ce-i om pe-acest pământu?” (Atât, Doamne?)  
Teofil Răchiţeanu se întoarce la versificaţia clasică, somptuoasă, atât în formă, cât şi în conţinut, ce ascunde textura tragică a devenirii. Poetul valorifică elementele populare, arhaice, cu inflexiuni folclorice, redând, în fapt, motive poetice reiterate la nivelul discursului precum efemeritatea fiinţei în contrast cu perenitatea universului, a creaţiei: „Atât omul pe pământ/ Cât o păpădie-n vânt,/ Cât un bob de spumă-n mare,/ Cât un strop de rouă-n soare!” (Atât omul pe pământ...). Sentimentul singurătăţii devine copleşitor, ameninţător: „Sunt oare îngheţaţi ochi ai tăi/ Cu care mă priveşti, Singurătate?” (Ce multe stele, Doamne, şi ce reci); „Ci voi muri, prieteni, curând şi peste mine/ Pământul se va-nchide cum ai închide-o carte,/ Aceea-n care, -odată, Omar Khayyam pe sine/ Închisu-s-a şi-n care c-un stih, te-nvinse, Moarte!...” (Ci voi muri, prieteni, curând...). Expresia lirică redată într-un tempo lent se concentrează într-o viziune dezabuzată asupra existenţei, în crochiuri ale solitudinii. Pesimismul cioranian se întrepătrunde cu tristeţea bacoviană: „Căzut-am eu adânc-adânc/ Şi n-am să mai ies niciodată...” (E.M. Cioran); „O tristeţe e astăzi în aer -/ Galben de Bacovia, greu,/ În care, părăsit de toţi zeii,/ Topeşte-se sufletul meu...” (Galben de Bacovia, greu...).
Poezia se revelă ca act creator distins printr-o ingeniozitate sintactică; poemul e joc, e inventivitate, iar poetul-creator: „De dureri vechi, de nouă/ Se în văzduh rotesc şi se frâng/ Şi plânsul li se face pe pământ rouă” (Eres); „Dumnezeu, în glasul lor,/ Se pe sine blând murmură...”; „Înfloriţi merii şi perii/ Fragedă şi dulce vreme -/ Fericit, în roz, în alb,/ Dumnezeu scrie poeme...”.
Cel de-al doilea grupaj, Cu doru´ şi dragostea, continuă maniera celui dintâi în care modulaţiile coexistă. Poemul folcloric se întâlneşte cu poemul de dragoste, deopotrivă cu psalmul arghezian, scrise fie ludic, fie într-un ton sumbru, interogativ, o căutare febrilă a dragostei, a divinităţii: „...că pe unde trecu mândra/ Îşi trecu şi Ion umbra./ Temătoare, furişată -/ Dragoste lumii furată...”; „Stam ochi în ochi şi ne priveam,/ Isoldă tu şi eu Tristan/ Şi ne pierdeam şi noi ca ei/ În Absolutul Dragostei”; „Ci, însetat, Te, Doamne, de când mă ştiu, tot caut./ Te chem şi niciodată de nicăieri nu-mi vii./ «Nu eşti!», un gând îmi spune, o mie alte-mi strigă:/ Ce rost am fără Tine? Te rog să fii! Să fii!”
Versul ritmat şi un ritm tărăgănat se concretizează într-un psalm al despărţirii, al sfârşitului, al tăcerii: „Arată-mi-Te-o dată şi glăsuie-mi. Mă doare/ Tăcerea Ta. Înmărmul de-atâta aşteptare...”. Melodicitatea tânguitoare este asociată sentimentului trecerii, al solitudinii: „Stihuri sunt oamenii, stihuri, îmi pare,/ Enigmatice stihuri în Marea Poveste/ Pe care Domnul Dumnezeu o tot scrie/ Şi niciodată nu o sfârşeşte...”. 
În foşnetul discret al unei naturi sacre, într-un spaţiu parcă sustras timpului, poetul solitar simte ritmul interior al versului, al tonalităţii discursului, nuanţându-l simplissim şi răspicat. Teofil Răchiţeanu degustă deopotrivă din poezia populară şi din simbolismul bacovian. Liricul lui nu este nici ludic, nici grav. Este o simbioză a stărilor fiinţei într-o emanaţie firească: „Ci eu doar o frunză-s, Doamne,/ Tremurândă-n cele toamne,/ Pe-o subţire rămurea -/ Nu puteai fără de ea?”; „Rotindu-se, vulturii scriu pe cer,/ În munţi, ciudate stihuri ne-nţelese/ Pe cari le-aşterne Domnul Dumnezeu/ În Cartea lui cu «Poesii alese»”.
Cele două grupaje sunt variaţiuni pe aceeaşi temă, a timpului de altădată, o căutare febrilă a logosului originar, o viziune nostalgică asupra unui timp imemorial. Poetul se desincronizează voit de generaţia lui, refăcând drumul invers spre originile nealterate ale poeticului, răsfăţându-se cu ritmuri şi rime abil construite, cu lirismul pur, în solitudinea Apusenilor, care îi acompaniază liturgic creaţia.

Autor: Imelda Chința