Aboneaza-te la newsletter





Filmografiile Simonei: Foxtrot (2017)

Iunie 2018

Sub ameninţarea picăturilor de ploaie care au căzut cu furie peste capetele clujenilor, așezată pe un scaun de plastic în faţa unui ecran uriaș în Piaţa Unirii, am vizionat de curând un film care a născut controverse. E vorba de Foxtrot, un film care poartă semnătura regizorului israelian Samuel Maoz și care a dat startul Festivalului Internaţional de Film Transilvania (25 mai-3 iunie a.c.). Festivalul se află la cea de-a 17-a ediţie și a însemnat pentru Clujul studenţiei mele o revoluţie culturală. Încă îmi amintesc un afiș din 2003 sau 2004 lipit pe unul din zidurile străzii ce urca spre Hasdeu: o ardeleancă în costum transilvănean își ridica rochia în stilul lui Marilyn Monroe. Mai rumenă la faţă și mai șuie, femeia din poster a reprezentat un fel de epifanie: că filmul la noi înseamnă o repoziţionare de multe ori ascunsă sub aparenta mască a hazului. Așezată pe un scaun de plastic din Piaţa Unirii, am avut șansa la final de vizionare de a vedea un regizor în carne și oase însoţit de protagoniștii-actori ai filmului său, care ne-a vorbit despre dans și care ne-a zâmbit modest, nouă spectatorilor care am privit înfriguraţi atât denotativ, cât și conotativ, pelicula. În liniștea nocturnă a unui Cluj a cărui inimă bate în ritmuri internaţionale, sunete violente desprinse de pe ecranul uriaș au străbătut cerul nopţii: rafale de gloanţe, un plâns ascuţit, o altă ploaie – paralelă cu cea din realitate. 
Titlul filmului e dat de numele unui dans care execută mișcări angulare, dar care, în fond, nu se deplasează spaţial. La finalul acestui film, care a fost distins cu Marele Premiu al Juriului la Festivalul de la Veneţia în 2017 și a putut fi văzut acum la Cluj, Samuel Maoz spunea că și-ar dori să învăţăm să dansăm și altfel pentru că dansul e unul cu destinul uman. Ca și în Lebanon, filmul său de debut în lungmetraj din 2010 (și el prezentat la vremea respectivă la TIFF) și Foxtrot abordează tema războiului prin destinul unui tânăr soldat surprins, dacă vreţi, exact în clipa în care zarurile încă se învârt ca un titirez, nehotărându-se pe ce parte să cadă. Cu un miez biografic pentru că, am citit ulterior, și lui Maoz i s-a întâmplat să rămână suspendat emoţional între două vești care anunţau contradictoriu o realitate imposibil de digerat, pelicula expune în 108 minute tot ceea ce canapeaua unui terapeut ar putea îndura. Michael Feldmann, interpretat de Lior Ashkenazi, primește din partea unor soldaţi israelieni vestea că fiul său a murit. Reacţiile sale sunt primare, dar variate: dacă la început privirea sa rămâne fixată inert într-un punct fix, mai apoi îl cuprinde o furie subită, urmată de necesitatea deznădăjduită a unei confirmări. Ca o grenadă care nu poate exploda, tensiunea se acumulează până în momentul unei automutilări simbolice. Toată această cromatică bogată a sentimentelor umane și a pașilor pe care îi facem încercând să acceptăm moartea unui apropiat se suprapun lent peste elemente evocative. Tabloul de la intrare, care pare strâmb și care și el, ar putea foarte bine surprinde dansul secvenţial și geometrizat a lui Jonathan-fiul „căzut la datorie” (Yonaton Shiray) e o sinestezie perfectă. Într-un pustiu în care a-ţi face datoria de grănicer echivalează adesea cu o letargie întreruptă ironic de trecerea unei cămile sau cu niște rememorări ale vieţii de dinainte, patru soldaţi, între care și Jonathan, fac invariabil același lucru: se deplasează înainte și înapoi până la baraca în care se adăpostesc, rostogolesc cutii de conserve spre unghiul înclinat al podelei și ridică, după agonice clipe de așteptare pentru cei a căror acte sunt verificate, o barieră ruginită și fantomatică.  
Filmul trece de la comedie la dramă și dincolo de alegoria politică de care a fost acuzat (soldaţii ucid dintr-o eroare patru palestinieni a căror moarte o mușamalizează) este un excelent recital de emoţii umane: disperare, duioșie, angoasă, vină. Jocul actoricesc e convingător și transmite emoţie pură atât în clipele sale de dramatism maxim (lui Michael i se comunică apoi că nu Jonathan al lui, ci un altul a fost ucis), cât și în cele de hohot de râs spontan. Soţia lui Michael, Daphna (Sarah Adler) este cea de-a treia latură a pătratului, iar emoţiile ei sunt (cu excepţia unui singur punct) diferite. Cea mai puţin exploatată latură a pătratului amintit este fiica, Alma (Shira Haas), dar punctările ei episodice asigură o aparentă detașare. Nu știu dacă finalul este unul previzibil. Cu siguranţă, contururile sale se trasează abia spre final după o succesiune de schimbări de macaz surprinzătoare, însă regizorul, care e în egală măsură și scenarist, are grijă să lase câteva spaţii albe.
Per ansamblu, filmul își merită cu prisosinţă premiile, atât cele obţinute, cât și pe cel la care ar fi putut avea acces dacă nu ar fi fost înlăturat de pe lista celor mai bune filme străine la Oscar, la insistenţa ministrului culturii din Israel, Miri Regev.

Autor: Simona Ardelean