Aboneaza-te la newsletter





„Lecturi lente”

Iulie 2018

Lansarea volumului Ion Pop, Poezia românească neomodernistă, apărut la Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2018, în colecția „Școala Ardeleană de Critică și Istorie literară” a avut loc joi, 5 iulie 2018, ora 18, în Sala Auditorium Maximum a Colegiului Academic (UBB), în prezența unui select public format din cititori de poezie și melomani. Cartea e un proiect editorial dedicat Centenarului Marii Uniri, apărut sub egida Bibliotecii Județene „Octavian Goga” Cluj și a Muzeului Național al Literaturii Române din București. Impresionantul tom de 864 de pagini format mare e ilustrat cu fotografii oferite de Arhivele Muzeului Național al Literaturii Române din București, de Editura Junimea din Iași, de Uniunea Scriitorilor, Filiala Cluj și de revista Euphorion” din Sibiu. Evenimentul a marcat 77 de ani de viață ai autorului, născut la 1 iulie 1941 în Mireșu Mare, județul Maramureș. În context au vorbit despre personalitatea profesorului Ion Pop, membru corespondent al Academiei Române, dar mai ales despre noua sa lucrare, Ion Cristofor din partea conducerii Uniunii Scriitorilor Filiala Cluj, Sorina Stanca, manager al Bibliotecii Județene „Octavian Goga” Cluj, Corin Braga, decanul Facultății de Litere (UBB), precum și criticii literari Alex Goldiș, Al. Cistelecan și Mircea Martin. Momentele muzicale ale serii au fost susținute de pianistul Christophe Alvarez (Franța). În rol de moderator al evenimentului s-a aflat editorul cărții lansate, poetul Vasile George Dâncu.
Cartea de-acum vine după alte peste 15 volume de critică literară, consacrate fenomenului poetic românesc din secolul XX. Studiind poezia unui întreg secol, pe autori, mișcări sau curente, criticul își concentrează atenția de data aceasta asupra unui moment pe cât de complex, pe atât de controversat, mai cu seamă prin numărul mare de autori și prin diversitatea direcțiilor estetice care s-au manifestat între deceniul proletcultist (1950-1960) și anii care precedă căderea comunismului. Cum se înscrie Poezia românească neomodernistă în ansamblul operei critice de până acum a autorului aflăm chiar în deschiderea „Argument”-ului: „Propun acum, după o primă încercare de evaluare în Poezia unei generații (1973), mult lacunară, redusă atunci doar la zece profiluri, ale liricii românești din anii ’60, numită astăzi «neomodernistă», o hartă mai extinsă a aceluiași teritoriu. Una ce nu poate fi, totuși, completă, imaginea unui timp și spațiu de creație aproximate între repere precum gruparea din jurul revistei clujene «Steaua» și – dincolo de munți – cu numele emblematic al lui Nicolae Labiș, autorul Luptei cu inerția, și «momentul Echinox», ilustrat de tineri poeți ai anilor ’70: adică un parcurs de la «paranteza realist-socialistă», zisă și «proletcultistă» a poeziei noastre, la ultima manifestare semnificativă în plan istorico-literar a modernismului” (p. 9).
Într-o densă și incitantă prefață, nu lipsită de unele accente polemice, intitulată Modernism, neomodernism, urmează lămurirea conceptului din titlu, în general absent din dicționarele de termeni literari, chiar dacă manualele din ultimele clase de liceu operează cu el, aproximându-i conținutul. Luându-și ca repere bibliografice, între altele, lucrările unor istorici literari dintr-o generație mai tânără: Mircea Cărtărescu, Postmodernismul românesc (1999) și Ion Bogdan Lefter, Recapitularea modernității (2001), Ion Pop aduce o viziune critică moderată în definirea rolului poeziei neomoderniste, față de cea radical-mefientă a celor doi autori. El are răbdarea și acribia de a pune sub lupă toate avatarurile, nu întotdeauna de natură estetică, prin care a trecut poezia noastră în drumul ei spre neomodernism. Preluând, într-o notă de subsol, periodizarea propusă de unul dintre criticii amintiți, anume I.B. Lefter, Ion Pop urmează să deslușească sub aspectul conținutului noțiunea în discuție. Dar mai întâi să urmărim stratificarea periodică a poeziei noastre în ultimul secol: „Din perspectiva istoricului literar (I.B. Lefter, n.n.), «neomodernismul» ar fi a treia mare secvență istorico-literară românească din secolul al XX-lea, plasat aproximativ între anii 1960-’64 și 1980, după «modernism» și «proletcultism», fiind urmat de schimbarea de paradigmă «postmodernistă»” (p. 11). Dacă, pe de o parte, criticul vede în neomodernism continuatorul, pe anumite coordonate, al modernismului interbelic, pe de altă parte, el îl descrie în relație strânsă cu postmodernismul aflat încă în desfășurare: „Atributul de «neomodernist» trebuie, așadar, considerat cu atenție nuanțată, înainte de a-l utiliza în chip de umbrelă protectoare a unei poetici care nu e, de fapt, una singură, ci – cum e și firesc – cunoaște variante, devieri, metamorfoze dependente deopotrivă de momentul istoric cu sensibilități stratificate și de personalități distincte, originale. Tot așa cum «optzecismul» este departe de a constitui o unitate monolitică, în ciuda programelor lansate în ultimul sfert de secol, lărgite sau trădate pe rând – de la postulatul inițial al coborârii poeziei în stradă cu limbajul ei «prozaic», de fiecare zi, la un manierism demonstrat chiar de critici susținători ai săi; de la «biografismul» oferit drept exemplu de inovație și despărțire de pretinsa impersonalitate pur modernistă, la viziunile ludice cele mai «gratuite» ale unui «operator al limbajului», desprins de eul poetic «concret»; de la programul reontologizării discursului, la apelul masiv la materia livresc-culturală, justificat doar prin asimilarea lui în planul experienței existențiale totalizante ș.a.m.d.” (p. 28).
Volumul propriu-zis cuprinde 115 medalioane de autori, grupați în primul rând pe criteriul afinităților elective și al opțiunilor estetice, dar și sub influența altor conjuncturi. Printre cele mai consistente, ca număr de creatori cuprinși, reflectând cu obiectivitate peisajul literar descris, sunt capitolele: Baladiști, trubaduri, oficianți ai ritualului liric (14 poeți), Onirismul estetic și împrejurimile (11 poeți) sau cel vizând poezia livrescă, Poezia printre cărți (13 poeți). Primele două capitole, precum și cel care încheie cartea, sunt despre grupări literare formate în jurul câte unei reviste cu program, exprimat sau nu, dar care au imprimat direcții determinante în evoluția poeziei. Astfel, sub titlul Debuturi întârziate motivat sunt grupați cinci poeți ai „Cercului Literar” de la Sibiu, iar, imediat, Gruparea „Steaua” și ieșirea din proletcultism îi cuprinde pe cei patru corifei ai revistei clujene: A.E. Baconsky, Aurel Rău, Victor Felea și Aurel Gurghianu. Un capitol intitulat Momentul „Echinox” închide etapa considerată neomodernistă a poeziei noastre prin șapte radiografii ale poeților de la începuturile echinoxismului. În ceea ce privește structura, în primul rând, stilistică a fiecărui medalion, predomină intenția eseistică și hermeneutică, fără acolade și ocolișuri biografice. Bibliografia critică a autorilor e întrebuințată judicios și cu onestitate, după ce a fost mai întâi selectată exigent. Potrivit acestor raționamente, dar și altora, un eseu exemplar al cărții ni se pare cel despre Petru Creția. 
 La capătul unui capitol de Concluzii provizorii găsim aceste confesiuni grăitoare: „În mai puțin de două decenii, interval ca și echivalent celui interbelic, poezia neomodernistă românească a fost în stare să-și regăsească suflul creator, recuperând formele de expresie, continuând, așadar, o mare tradiție a liricii noastre din prima jumătate a veacului al XX-lea, dar și construind noi universuri prin care talanții moșteniți au fost înmulțiți spectaculos. Autorul cărții de față speră că glosele sale de cititor fidel al sutelor de cărți, ce le ilustrează, mărturisit solidar cu mesajul lor constructiv, vor fi adus câteva argumente în plus pentru a le susține și prețui. Le-a scris cu conștiința unei datorii față de o vârstă a poeziei românești de a cărei valoare a avut timp să se convingă de vreo cincizeci de ani încoace. A fost, mai este și generația sa. Iar datoria a ajuns, iată, să fie aproape împlinită” (p. 825). Cartea e o sumă de „lecturi lente”, așa cum, nițel pedagogic, își consideră autorul exegezele, acumulate în câteva decenii de locuire activă a unei încăpătoare biblioteci de poezie.
Simțim în cuvintele de mai sus ale criticului o deschidere către o Addenda, capitolul autoreferențial, menit să așeze poezia lui Ion Pop însuși în marea panoramă a neomodernismului. Invocând modelul călinescian, criticul înlătură orice bănuieli insolente: „Un mare critic și istoric literar al nostru, care știa că nu se poate exclude din peisaj, a lăsat pe seama altor voci opiniile despre faptele sale literare – și poate e cea mai bună soluție, deși selecția citatelor din cutare cronică sau studiu al unui confrate nu are cum să scape suspiciunii de a fi părtinitoare și interesată, punând în prim-plan comentariile laudative și lăsându-le în conul lor de umbră pe cele rezervate ori chiar negative. Riscul trebuie să fie totuși luat, măcar ca probă a capacității de obiectivare a celui care citește și se citește, de nu și din plăcerea ambiguă de a vedea răsfoindu-se sub ochii recapitulativi un număr de voci contemporane” (p. 826). Întreg capitolul este unul de „critică, auto-critică și confesiune”, așa cum lasă să se înțeleagă chiar titlul. Condus cronologic printre volumele de poezie ale autorului, firul descriptiv-narativ al capitolului împletește opiniile criticilor recenzenți cu o auto-critică lucidă, surdinizată de desele trimiteri bibliografice. Chiar lipsind o concluzie axiologică explicită, fiecare dintre „cititorii lenți” ai poeziei lui Ion Pop o poate avea.
Revenind la momentul lansării volumului, solemnitatea evenimentului a fost dată de un public numeros, rămas pe tot parcursul serii în bănci, iar la urmă, de liniștea ce plutea peste sală, ca o flacără deasupra unei comori.

Autor: Viorel Mureșan