Aboneaza-te la newsletter





Atitudini ludice într-o notă nonconformistă

Iulie 2018

Este evidentă, chiar din titlu, tendinţa poetului Ion Cristofor de a-şi construi dual discursul liric, dând limbajului o funcţie ludic-satirică, dar şi abordând o tonalitate gravă, cu inflexiuni intertextuale şi religioase. Viaţa de rezervă este volumul apărut la Editura Napoca Star, 2018, o ediţie bilingvă româno-spaniolă, în traducerea lui Pere Bessó, o carte cu disponibilitate ludică în care se afirmă o libertate interioară manifestată atât la nivel ideatic, cât şi la nivelul limbajului poetic, o atitudine lirică redată într-o notă nonconformistă. Ion Cristofor scrie un poem ce aglutinează marile teme ale literaturii, un poem despre timp, despre existenţă, despre suferinţă, despre realul frust într-un discurs in crescendo, de la nelinişte spre asumare şi acceptare, ceea ce constituie nota particulară a poetului. Atât în ceea ce priveşte ludicul, cât şi dincolo de acesta, poemele sunt astfel gândite pentru a-şi păstra tensiunea esenţială şi modulaţiile inedite. 
Lirismul lui Ion Cristofor se situează la o răscruce dintre două atitudini aproape imposibil de conciliat: poetica trecutului şi cea a prezentului, aflată sub semnul modernităţii ce erodează societatea primordială. Poetul învaţă mersul prin viaţă treptat, prin asumare a inextricabilului destin şi atinge imponderabila bucurie prin iubire: „Din pierdere în pierdere/ Am mers cu ghiozdanul plin de pietre/ La şcoala cea dură a vieţii.// Împreună am mers/ Ca pe un nou continent/ Din îndoială în îndoială/ Din lacrimă şi din suspin/ Până la steaua bucuriei/ Ivită în cerul senin” (Până la ultima stea). Între cele două dimensiuni se inserează discret câte un intermezzo satiric ce traduce atitudinea de revoltă a poetului îndreptată împotriva unei societăţi decrepite, a unei guvernări imorale: „Sunt ca o grădină în care/ în loc de flori/ se adună promisiunile guvernului” (Bună dimineaţa), „Dacă ai bani în originala noastră democraţie/ de preferinţă euro sau dolari/ poţi să-ţi cumperi grabnic o viaţă de rezervă/ poţi să-ţi închiriezi o mătuşă Tamara/ un rinichi o inimă de mistreţ/ o femeie gonflabilă o amantă în plus// Doamnelor, domnişoarelor şi domnilor/ să ne bucurăm/ vântul libertăţii suflă prin buzunare şi creiere/ prostia a ajuns Doctor Honoris Causa la Academia de Ştiinţă/ trăim într-o ţară democratică/ în care haosul a fost impecabil organizat/ şi totul a devenit cu putinţă” (Viaţa de rezervă).
 Poetul reînnoadă, prin poem, legătura cu un timp imemorial, în compania căruia se simte familiar şi în spaţiul căruia evadează prin logos, fiind fascinat de comunicarea cu o lume coerentă, aşezată şi îşi manifestă reticenţa în ceea ce priveşte noua lume, societatea consumistă, ampretată de branduri precum McDonald’s şi amputată de valori: „Fraţii mei coboară sau urcă/ în copaci/ nimeni nu ştie cu precizie/ ciclopi şi satiri rânjesc cinici/ pe scările rulante de la McDonald’s” (Fraţii mei). 
 O ars poetica în variantă contemporană este poemul Poetul, care are menirea a diseca realitatea, prin care sunt aspectate vitriolant şi vehement tarele unei societăţi în descompunere: „Poetul/ Un bisturiu uitat/ în măruntaiele realităţii”. Distincţia semnificativă între spaţiul ludic şi cel al realului pe care poetul îl percepe grav este recognoscibilă în prezentul op. Eul liric este când euforic, angrenat în jocul creaţiei, când neliniştit, descoperind o lume rigidă în care fiinţa este nevoită să accepte convenţiile unei societăţi lipsite de principii, este claustrată în limitele impuse de implacabilul destin: „În Constituţie nu scrie nimic despre dreptul la singurătate/ iar tu eşti mai singur decât un zid ruinat// Şi mai ales Constituţia tace mâlc/ despre dreptul de a-ţi ţine gura/ în timp ce şeful îţi dă indicaţii preţioase// Nu ştiu dacă cineva dintre mahării ăştia/ care au scris Constituţia/ ne oferă şi dreptul de a urla// Dar eu în seara asta urlu/ neauzit/ între patru pereţi/ în urechea imensă a singurătăţii” (Dreptul la singurătate).
Ion Cristofor marşează pe comparaţiile discrete în redarea celor două planuri care coabitează, cel al perenităţii şi cel al perisabilităţii: „Dacă Dumnezeu are deschisă o bancă/ aş vrea să-mi depun acolo/ toate poemele mele neterminate// Cerul e astăzi roşu/ ca inima mea./ Ca un şirag de perle/ Sunt stelele în palma sa” (Dacă Dumnezeu). Aluzia la intrarea dantescă are menirea a ambiguiza dimensiunea ludică a discursului; poetul redă liric infernul terestru, care este camuflat într-o existenţă compromisă şi compromiţătoare, iar libertatea este practic anihilată: „la numai un pas de casa mea, Doamne,/ ai plasat cercurile infernului/ atâta doar că bătrân/ ai uitat să scrii deasupra uşii/ lăsaţi orice speranţă” (Infernul există). 
Poetul se află într-un perpetuu exil terestru, este un Iona însingurat, un Ulysse modern în drumul său spre Ithaca spirituală, spre descoperirea sinelui: „În astă seară/ Plec din nou/ Fără bagaje/ Fără iubite/ Fără cuvinte.// Singur/ Cu bufniţele/ La întâlnirea cu mine” (Întâlnire).
Volumul Viaţa de rezervă este gândit ca o ars combinatoria în care ineditul îl constituie intertextualitatea, deopotrivă impulsurile lexicale care sporesc expresivitatea textuală. Logosul şi viaţa se află într-o perpetuă conjugare, se conciliază într-o poetică a gestului, a tăcerii, a conştiinţei asumate.

Autor: Imelda Chința