Aboneaza-te la newsletter





Microcosmul feminin și prăzile

Iulie 2018

Învățătoarea Violette Ailhaud (născută în 1835) a scris în 1919 un roman despre lovitura de stat din 1851 (L`Homme semence), când armata lui Louis-Napoléon Bonaparte a strivit rezistența republicanilor. Autoarea a încredințat manuscrisul unui notar. Cartea a apărut doar în 2006, iar regizoarea Marine Francen (fostă asistentă la Haneke) s-a încumetat s-o transpună pe marele ecran (în 2017) cu Pauline Burlet (Violette) și Alban Lenoir (Jean). Primul său film, în format 4/3, filmat în Cévennes, convinge și încântă privirea prin imagini tulburătoare, ce amintesc de Vermeer, Renoir, Van Gogh, Millet (filmul se numește Le Semeur/ Semănătorul).
Bărbații din sat au fost duși cu brutalitate departe, fiind simpatizanți ai Republicii. Femeile au rămas să-și ducă traiul greu, muncind la câmp, într-un hors du temps apăsător. Asistăm la un microcosm feminin situat între solidaritate și rivalitate. Femeile fac un pact: dacă ar apărea vreun bărbat, l-ar împărți, l-ar folosi spre perpetuarea speciei. Sosirea potcovarului Jean minează calmul, trezește pasiuni, gelozii, tandrețe, dorințe. Jean e atras de Violette și povestea lor de iubire începe în tonalități de suspiciune, de neglijare a pactului comunității. El e misterios, carismatic și se implică în muncile câmpului. Doar el și Violette știu citi, așadar vor împărți cărți și idei, însă viața se va dovedi necruțătoare. 
Se impune o comparație cu filmul Sofiei Coppola, Les Proies/ The Beguiled din 2017, premiu pentru regie la Cannes, cu Colin Farrell, Nicole Kidman, Kirsten Dunst. Războiul de Secesiune, 1898, un pension de fete, un soldat rănit, ascuns acolo și îngrijit de șapte femei… Film inspirat de romanul lui Thomas P. Cullinan, după care Don Siegel a realizat un film în 1971, cu Clint Eastwood în rolul principal. Frustrare, gelozie, dorință, tensiune erotică, pulsiuni intime – totul într-un timp suspendat, cu accente terifiante, senzuale. Un huis clos care ne trimite spre filmul Marinei Francen, unde domină complexitatea dorinței, pudoarea femeilor, simplitatea și lirismul. Aici nu e isterie, ca la Sofia Coppola, unde asistăm la violențe nebănuite, iar finalul cu ciupercile amintește de Scufița Roșie. Așa începe filmul: ca într-un basm de Perrault – fata culege ciuperci în pădure, unde îl găsește pe caporalul rănit. În final, tot ea adună ciupercile otrăvitoare pentru cina festivă. Lupul-caporal va fi invitat la masă, cu grimase vindicative. Prea simplist, credem. Preferăm delicatețea picturală a Marinei Francen, unde sentimentele nu sunt inutil exacerbate.

Autor: Alexandru Jurcan