Aboneaza-te la newsletter





Romanul, între narativ și simbolic

Septembrie 2018

Revistele noastre inițiază, măcar la câțiva ani o dată, mese rotunde, anchete, despre starea poeziei, a prozei, a criticii actuale. Intră în normalitatea acestor pertractări să le scape și nume de scriitori notabili, de cele mai multe ori din neștiința interlocutorilor. Difuzarea, ca și inexistentă, a cărților, e poate că principalul vinovat de acest fenomen. Pe deasupra, mai e câteodată neglijența autorilor în cauză. Spun toate aceste lucruri pornind de la cazul unui prozator deloc lipsit de talent și nici de operă: Dan Căilean. Cu o singură poștă cu sigiliu de Cluj-Napoca am primit într-una din zile patru volume de proză cu această semnătură: A doua latură a cercului, Eikon, 2012, debut editorial; un roman, Stabilopozii, Eikon, 2014, urmat de alte două romane Sinenomia, Editura Școala Ardeleană, 2015 și Porunca 8, Editura Școala Ardeleană, 2018. Ultimele două sunt însoțite și de o scurtă notă biobibliografică. Autorul e „optzecist prin naștere” (născut în 1953 la Cluj-Napoca), absolvent al Facultății de Mecanică din cadrul Institutului Politehnic Iași (promoția 1977). În studenție creează și conduce, timp de trei ani, un cenaclu, iar după Revoluție editează prima revistă clujeană de benzi desenate. A participat în 2011 la concursul de scenarii de film al postului de televiziune HBO. Un CV, după cum se poate lesne vedea, aproape complet, al unui autor de literatură fantasy. Aceleași ultime două romane beneficiază, printre elementele de paratext, de sprijinul avizat a doi tineri confrați: o postfață ce acompaniază Sinenomia, semnată de Ștefan Manasia și prefața lui Victor Cubleșan la Porunca 8. Fiecare din cele două texte critice vine să surprindă, din unghiuri diferite, trăsături intrinseci ale caligrafiei narative a lui Dan Căilean. În prefața care întovărășește Porunca 8 întâlnim remarci cu acoperire și în Stabilopozii, primul dintre romanele autorului, despre care vrem să vorbim mai departe: „Singurul loc în care Dan Căilean forțează nota este în alegerea numelor, intenționat străvezie, aluzivă, prin jocurile facile de cuvinte” (Porunca 8, p. 8). De asemenea, sintagme critice precum „o alegorie despre putere și cinste” sau „un mini thriller politic distopic narat ironic” caracterizează în egală măsură și în mod exact cele două romane. Postfața romanului din 2015 preia în prima ei parte, în rezumat, cronica dedicată de Ștefan Manasia Stabilopozilor, în „Tribuna”: „Stabilopozii înseamnă aproape două sute de pagini de ficțiune de calitate. Tomografia de înaltă fidelitate a României (extrem)contemporane, cu tumorile și diformitățile ei” (Sinenomia, pp. 161-162).
Stabilopozii e o carte care, în primul rând, ne face să înțelegem că lumea din jurul nostru e strâmb croită, sprijinită pe cupiditate, cruzime, răutate, violență. Este romanul unui martor care întâi vede și denunță răul, și abia apoi își propune să-l sancționeze cu mijloacele magiei literare. Remarcăm extraordinara acuitate cu care ne sunt devoalate mecanismele vieții sociale, prin însăși structura cărții. Ficțiunea narativă se ridică pe câteva figuri pentagonale: e vorba de cinci zile în care se succedă evenimentele, desemnate calendaristic într-o manieră oral – adverbalizată și investite ca titluri de capitole: Alaltăieri, Ieri, Azi, Mâine, Poimâine. Fiecare din primele trei zile se compune din câte cinci momente, înainte de-a se încheia printr-un epilog. Grupate după morfologia basmului, în agenți ai binelui și subiecți ai răului, în victime și călăi, personajele cele mai conturate, tot câte cinci, formează două grupări antagonice. O alta, cea a tinerilor lipsiți de ideal, proiecție și umbră fidelă a legiunii răului, chiar dacă are o structură fluctuantă, e formată iarăși din cinci membri. Primul dintre cele patru texte poetice ale cărții se intitulează Cinci și sugerează corespondența într-un plan simbolic dintre actanții binelui și aspirația spre echilibru transmisă prin apariția stabilopozilor. Prin urmare, tema acestui roman nu e alta decât căutarea centrului, a armoniei și echilibrului unei lumi ce, din nici nu mai contează care motive, și-a pierdut axa. Și în care ne recunoaștem până la ultimul detaliu propriul „modus vivendi”.
Așadar, cinci personaje din straturi sociale diferite, mânați de considerente osebite și ele, se pomenesc, aduși în condiții de transport care îi caracterizează, într-o stațiune de pe litoralul românesc. Teofil Gorunean e tipul românului vajnic, fost paznic de codru, ajuns la 70 de ani, văduv și cu copii plecați la muncă în străinătate. Odrasla acestora, Nucu, în vârstă de vreo 10 ani, e cel pe care trebuie să-l însoțească la mare, pentru a-și mai ostoi dorul de părinți. Așa că, bunic și nepot străbat țara cu un tren de noapte, ca într-un fel de călătorie inițiatică. Cele mai multe lucruri noi le avea de descoperit bătrânul, care se afla pentru prima oară la mare, căci Nucu mai fusese și cu părinții. Fostul pădurar, din emisar al unei lumi conservatoare, cum pornise, ajunge lesne victima unor reprezentări contondente. Solilocviile sale, de un lirism tragic transcendent, sunt confesiunile pe care le transmite Ecaterinei, cea care-i veghează „de sus”, perechea moartă nu de mult timp. Ele se constituie într-un plan narativ interșanjabil cu planul epic principal. Același tip de comunicare apare și la Valer, exponent și el al unui univers uman strivit de nepăsarea și barbaria unor parveniți. El subzistă din mila unui văr de-al doilea, Tănase Trufoiu, care „în afară de afacerile cu trenuri, mai avea și câteva fabrici. Care însă se aflau în alte zone” (p. 21). Târându-și zilele în permanente reproșuri și jigniri, Valer era șofer pe limuzina de lux a patronului, cu care trebuia să-i ducă în aceeași stațiune pe litoral, pe el și pe burlesca sa doamnă, Maricica. Acasă îi rămâneau o soție bolnăvicioasă și doi copii care, din pricina unei stări de perpetuă paupertate, tânjeau în van să vadă și ei o dată marea. Pe finalul traseului, spre liniștirea clocotitoarei patroane, belferul consort îi dă toate asigurările că vor avea tot confortul „la 1000 de euro pe noapte”. În circumstanțele date, iată și fluxul gândurilor bietului slujbaș, care își asumă și o funcție naratorială: „Caractere și purtări de oameni sus puși… aș fugi departe de lumea lor, cât aș vedea cu ochii… împreună cu dragii mei… dar unde să mă duc? Să dau de alții ca ei? A devenit lumea mult prea plină de asemenea persoane… deja sunt prea mulți… Când vom ajunge, va trebui s-o sun pe Irina, să văd cum se simte… 1000 de euro pe noapte… Doamne…” (p. 26). 
Personaj agreabil, Aurora e fata frumoasă, dar cam naivă și cam lipsită de mister, pradă sigură unui grup de imberbi scelerați, stăpâni pe mașini de lux și bani cu grămada, numai buni să fie tocați în ritmuri orgiastice. Prinsă într-o escapadă la mare, urmând vocea de sirenă, e drept că nu foarte insistentă, a unei prietene de ocazie, ea ajunge în scurt timp și în mod previzibil, eroină de reportaj cu parfum tabloid. Adică, lângă Teofil Gorunean și Valer, pe o plajă ostilă, într-o lume ursuză, care refuză să-i asimileze. Deși sinteza zilei făcută într-un epilog, ni se pare, un procedeu narativ nițel vetust, pentru o adevărată contextualizare a personajului, ne întoarcem la vocea auctorială: „Tineri de bani gata; care pleacă la mare… Desigur că aici, și nu în alte țări, își pot etala îngâmfarea, tupeul, până la urmă prostia, toate având, însă, ca bază, poziția unuia dintre părinți. Ciudat, dar nu neobișnuit, marea majoritate a acestora sunt băieți, care, nu-i așa?, au nevoie de companie feminină, de care, de cele mai multe ori, să-și bată joc. Si, uneori, printre aceste fete ajunge, întâmplător, dar nu ieșit din comun, și câte una care, într-un moment de depresie prostească, ajunge să regrete și să sufere” (p. 46). Agentul șef Valu e un om al ordinii, „care devine, brusc, îngrijorat de prea marea ascensiune a unui interlop” (p. 85). Principala lui temă de meditație, primită de la un superior, încape într-o singură frază: „E bine să fii versatil?” Scapă de această dilemă într-o acțiune de salvare a celor agresați de grupul tinerilor dezaxați și iresponsabili într-o busculadă (Aurora, bătrânul, Nucu, Valer), pe holul hotelului – topos al afaceristului mafiot Banu. Iese, cum spuneam din vechea sa dilemă, transformat în victimă însângerată a impulsivității celor pe care își propusese să-i urmărească, însă cu destule ezitări.
Tema violenței fiind nucleul incandescent al romanului, cine sunt agenții agresiunii? În linii mari s-a tot vorbit despre ei în aceste pagini, spunându-le pe nume sau nu. „Străluciți luceferi ai viciilor” ar fi formula sintetică, rostită hăt și bine demultișor de către Nicolae Filimon, care, iată, i-ar putea înghiți în hăul ei și pe lipsitul de scrupule cap al mafiei turistice Banu, dar și pe aghiotantul său de extracție primitivă Bâtă, lângă care încap, cu larghețe musafirii lor, perechea grotescă Maricica și Tănase Trufoiu. Sigur, nu trebuie uitați nici tinerii nebunatici, Nicki, odrasla celor doi de mai sus, Leo, deținătorul mașinii cu care s-a deplasat grupul la mare, Lavinia, cea cu care face el cuplu, dar și Șachi, călăul Aurorei. Mânați de aceleași instincte barbare, pe care nici nu-și propun să le reprime, sunt toți o apă și-un pământ, un diform personaj colectiv.
Peste narațiunea propriu-zisă, cam subțire, se suprapune, poate că prevalentă, o dimensiune simbolică a romanului. Responsabili de această substituire devin stabilopozii, blocuri de beton sub formă de stea, amplasate pe malul mării pentru a bara amenințarea valurilor. Când aceștia prind viață și se hotărăsc să intervină pentru apărarea celor slabi, pe cei puternici, pe călăi, îi cuprinde teama. Mai cu seamă că stabilopozii încep să se miște, înaintând spre hoteluri, urcând chiar în ele, la ceasul de intensitate supranaturală maximă al miezului nopții. Fiecare personaj din roman are o relație aparte cu stabilopozii. De pildă, Valer, poate cel mai bătut de soartă, în desele sale solilocvii, când își imaginează că stă de vorbă cu cei dragi rămași acasă, le intuiește forța primitiv – simbolică: „… niște creaturi pe care zeul mării le-ar fi transformat în stane de piatră sau, mă rog, de beton. Iar voi să vă faceți că sunteți speriați și să vă cuibăriți lângă mine, ca să vă apăr. Îmi veți pune întrebări suplimentare despre legendă, dar, din păcate, nu voi putea să vă spun altceva. Atâta doar că îmi place măreția lor, precum și faptul că, oricât i-ar lovi valurile, rămân, în continuare, neclintiți” (p. 76). 
Originalitatea scriitorului, dacă e s-o căutăm cu orice preț, stă în formula postmodernă de construcție, un mixaj între proza realității, care e reportajul, narațiunea de tip polițist și povestea onirică, toate îmbrăcând haina stilului frust și răceala scrisului la computer. Prioritatea reflecțiilor mai scrupuloase privind scrisul acestui prozator îi aparține tot lui Victor Cubleșan: „Dan Căilean scrie îndesat, scurt, ține descrierile la minim, știe să insereze explicații din off fără a cădea în burți narative, construiește totul precis și mai ales eficient. Dialogul e utilizat des, dar fără a cădea în verbozități inutile. Totul conduce spre o scriitură plăcută, ușor de citit, suplă. O scriitură a cărei miză este narațiunea, dinamismul, nu alergatul după figuri de stil. Totul vădește maturitate și exercițiu, totul indică un autor foarte sigur de el, care construiește o poveste exact așa cum își dorește” (loc. cit., p. 7).

Autor: Viorel Mureșan