Aboneaza-te la newsletter





Filmografiile Simonei: Rope (1948)

Septembrie 2018

Donna Tartt publică în 1992 un roman de debut intitulat Istoria Secretă (The Secret History) după o muncă de opt ani, pentru că așa cum mărturisește autoarea, ea nu poate scrie nici repede, nici puţin. Romanul se întinde pe mai mult de șase sute de pagini în ediţia Penguin și se decupează stilistic de literatura actuală prin reverberaţiile sale dickensiene. Tematic, romanul se revendică de la realismul rus al lui Dostoievski în Crimă și pedeapsă, prin problema omului superior care are libertatea de a transgresa legile morale. În Istoria secretă, crima și făptașii ne sunt prezentaţi de la bun început urmând să-i rămână cititorului, în lungul periplu narativ, misiunea de a afla motivaţia și modul în care s-a înfăptuit crima. Așadar, ca în serialele de televiziune Monk sau Columbo, drumul parcurs e întotdeauna invers. Șase studenţi de la un colegiu de elită din Vermont, pasionaţi de limbile clasice, vor pune morbid în practică elemente de filosofie și cultură antică, descoperind în același timp diferenţa dintre estetismul ipotetic și realitate.
În 1948, Alfred Hitchcock semna regia pentru Rope, unul din numele iconice ale genului film noir și poate unul dintre cele mai controversate filme ale sale. Considerat un titlu de referinţă, el are în distribuţie nume precum James Stewart (Rupert Cadell), John Dall (Brandon Shaw), Farley Granger (Phillip Morgan), Joan Chandler (Janet Walker), Douglas Dick (Kenneth Lawrence), Edith Evanson (dna Wilson). Pentru Joan Chandler, acesta este cel de-al doilea și ultimul film al carierei sale. Stewart, câștigător a două premii Oscar pentru Poveste din Philadelphia (1940) și mai apoi pentru întreaga carieră, colaborează cu Hitchcock și pentru Rear Window (1954), The Man Who Knew Too Much (1956) și Vertigo (1958). Granger revine în atenţia regizorului pentru Strangers on a Train (1951), iar Edith Evanson pentru încă un rol minor în Marnie (1964). Dacă mai târziu, în The trouble with Harry (1955), Hitchcock reușește să facă dintr-o moarte o comedie absurdă, dar spumoasă, în Funia (Rope) moartea e un subiect serios, filosofic. Văzându-l, primul meu gând a fost cartea Donnei Tartt, scrisă la o diferenţă de jumătate de secol, cu evidente nuanţe. 
Un amănunt interesant este faptul că filmul este bazat pe cartea lui Patrick Hamilton, care la rândul său a fost inspirată dintr-un fapt real (uciderea de către doi studenţi a unui băiat de paisprezece ani în Chicago, 1924) și a fost interzis în nenumărate cinematografe americane. Un alt amănunt interesant e că a dispărut din atenţia publicului pentru trei decenii pentru că, împreună cu alte patru filme (toate cele în care joacă Stewart plus The trouble with Harry), a fost răscumpărat de Hitchcock și lăsat moștenire cu drept de autor fiicei sale. 
În film, Brandon și Phillip pun la cale o crimă perfectă doar pentru a dovedi teoria omului superior (Nietzsche e citat în discuţiile de la petrecerea pe care o dau după comiterea crimei și la care invită apropiaţi și rude ale victimei). Dar nu crima în sine interesează, ci ca-n romanul citat anterior, motivaţia și modul în care a fost înfăptuită. Spectatorii știu din prima scenă care e arma crimei și locul unde a fost ascuns cadavrul, dar rămâne să fie descoperit, demonstrat, și aici intervine rolul lui Rupert, ale cărui teorii, dar și spirit detectivistic vor construi miezul acţiunii. Și aici, victima, un fost coleg de facultate, e considerată inferioară, iar chestionările psihologice pe care Phillip ce pare singurul afectat de crima comisă, i le adresează lui Brandon, scot la iveală sângele rece și lipsa de remușcări ale celui care crede că are dreptul/privilegiul intelectual să decidă cine e demn și cine nu să trăiască. La cină se discută despre convenţiile sociale, incompetenţi și crime, despre cum slăbiciunea e o eroare, dar discuţia este pentru ei una teoretică și deci, subiect de glume. Pe măsură ce Brandon devine tot mai îndrăzneţ în remarcile sale, Rupert devine tot mai suspicios. Solilocviul final e, după mine, culmea interpretativă a filmului. Sunt doar zece scene în film, iar durata filmului e de optzeci de minute, însă desfășurarea pe care regizorul dorește să o imprime în mintea spectatorului e mult mai lentă, lucru subliniat de schimbarea luminii care vine dinspre panorama văzută de la fereastră. Linia de orizont a orașului sugerează faptul că apartamentul se află la un etaj superior, un fel de turn protejat de lumină și zgomotul stradal, de lumea comună. Aluziile la altarul sacrificial, cufărul greu de lemn care rămâne aproape mereu o macabră prezenţă în cadru, ţin de suspansul pe care pelicula îl creează din plin. Filmarea s-a făcut în realitate într-un cadru restrâns, cu decoruri de carton, cu o grămadă de cabluri și echipament masiv de filmare, însă rezultatul, din punct de vedere tehnic, e o bijuterie. 

 

Autor: Simona Ardelean