Aboneaza-te la newsletter





Proteismul formei

Octombrie 2018

Poezia este o formă de manifestare a jocului, desfăşurată într-un spaţiu cu valenţe ludice, şi anume spaţiul de joc al minţii unde arta combinatorie a logosului vizează componenta formală a poeticului, literalitatea, planul ideatic şi cel lexical. Poezia modernă este prin excelenţă manieristă, cum pertinent afirma Gustav Rene Hocke. Încetând a mai reprezenta mimesisul, ea este poiesis, devenind propria ei analiză, iar poetul propriul interpret. O asemenea „inginerie textuală” realizează în antologia Elogiu formei, Viorel Tăutan, volum apărut la Editura Caiete Silvane, în colecţia Poesis, cu ocazia celei de-a XVIII-a ediţii a Festivalului „Primăvara Poeziei”, 2018. Volumul se vrea o sinteză a creaţiei autorului, însumând texte publicate de-a lungul timpului, menite a evidenţia dimensiunea proteică a formei, ingenioasa arhitectură textuală ce îmbracă tonalităţi distincte. Poemele sunt selectate din Jurnal în răspântii, Gesturi în oglindă, Elegia Civis Transilvaniae, Speranţă renăscută, Vânătorul de tristeţi, iar ultima parte cuprinde poeme Inedite.
Poetica lui Viorel Tăutan glisează dinspre poezia clasică în care accentul cade pe muzicalitatea versului, spre poezia de un anume rafinament, caracteristică perioadei eleniste, Alexandrini dresaţi pentru întâmpinarea primăverii în Ardeal, pentru ca apoi să poposească discret în anticamera romanticilor. Moleculele scrisului se grupează în forma riguroasă a versului nipon de tip haiku, pentru ca, în cele din urmă, acest joc al formei să se manifeste şi în manieră postmodernă. 
Trecerea inexorabilă a timpului, fortuna labilis, dragostea percepută ca suferinţă, dar şi ca renaştere, logosul par a fi temele preferate de poet: „Au trecut cum ne trec toate”. Jocul discret al trăirilor şi cel a poeziei converg spre un lirism al toamnei târzii, iar eul este parte din acest angrenaj proteic. Viziunea este când jubilatorie, când elegiacă, sentimentul copleşitor al tristeţii, al oboselii, al efemerităţii domină discursul liric: „Numai printre noi/ trec şi se clatină anii (...)/ Octombrie curge printre noi”(Tristeţi de toamnă); „Trec iar, mai trec,/ se duc, tot duc,/ ades, prea des,/ timpul de sus, timpul de jos” (Transcendenţă).
Funcţia expresivă coexistă cu cea autoreferenţială, cu intertextualismul, poemul devenind un spaţiu al combinării formei, tonalităţii, speciilor. Poetica reflexivităţii scoate în prim-plan un ins frământat, copleşit, neîmpăcat cu sine: „Cum ar fi ziua fără neguri şi întunecatul gând/ pelerin prin ele?/ Cât echilibru stă-n «libertatea de-a trage cu puşca»?”(Lovitura întrebării). 
Subiectul liric construieşte un univers al formei şi are plăcerea vădită a jocului pe portative distincte. Viziunea poetică simulează mişcarea browniană, spontană, dar deloc haotică, într-o expunere cinetico-moleculară a logosului, a stărilor, a etapelor. Elementele de etnografie coagulate într-o lirică cu inflexiuni folclorice, poemul de tip haiku demonstrează o libertate creatoare, disponibilitatea poetului de a încerca o varietate a formei într-o acumulare barocă de detalii: „Hai, leru-i Ler/ coborât din cer”, „Iubiri născute-n sihăstrie/ gonesc amurgul către sat;/ Flăcăii plâng a cătănie,/ pe câmp un fir de-alean adie” (Cântec vechi); „prin aer încins/ în zig-zag libelula/ mângâie nuferi”. 
Ludicul devine o modalitate de reflexivitate asupra condiţiei artei, dar şi asupra condiţiei existenţiale: „Se trage poemul acesta din spiţa/ secundelor mimând eternitatea” (Geneza unui poem), „Ce ipohondru stă şi meditează/ pe crupa dealului împovărat cu spini” (Poetul). Poem-vibraţie, gregar, legat fiinţial de teluric, cu dorinţa manifestată a transcenderii, poetul glisează între terestru şi celest: „Plouă cu boabe de grâu în cântecul meu,/ îmi reclădeam debutul castelor solfegii,/ cu teama inocentă de-a nu zdrobi vreu zeu/ pornit să urce-n oameni pe tainice arpegii” (Naşterea dimineţii). 
Dialectica vârstelor, deopotrivă a curentelor se succed într-un poem-sinteză, un poem pictural, un desen al formei şi al logosului primordial: „dansează pe-alei/ printre păsări de ceară/ frunzele moarte”; elementul romantic, simbolist, impresionist, modern coexistă: „E toamnă-n univers atât de/ neagră,/ au ruginit şi stelele/ pe ramuri// (...) Ce tristă iarnă cosmică/ ne-aşteaptă!” (Spleen); poetul reprezintă figura unui Ariel, spirit creator şi contemplativ, interconectat cu textul care vorbeşte şi se vorbeşte într-o poetică a sensibilităţii: „Să nu fii singură o clipă/ sub calda lacrimii povară,/ incendiind în nopţi grizate/ păduri cu jar de primăvară” (Urare), „Supus pândeşte satul dintre livezi în floare” (Patriarhală). 
Poemele din grupajul Alexandrini dresaţi pentru întâmpinarea primăverii în Ardeal sunt desene ce au în centru linia, crucea, reprezentând suferinţa creatoare, privirea ascensională, poetul dovedindu-şi calitatea de orfevrier al formei şi logosului: „Pe turla sidefie stă răstignit amurgul” (Erezie). 
Viorel Tăutan are alura unui cavaler desprins din timpuri imemoriale; nimic ostentativ, căutat sau forţat nu compromite textul, care redă curgerea timpului, a stărilor interioare. Grupajul Inedite se deschide cu un poem-tăcere: „Mă întrebi cu obstinaţie cine sunt./ doar ţi-am spus că-n mine zac/ lumi de amintiri, de jocuri/ prinse în nestinse focuri/ ale firii./ De ce tac?/ Fiindcă nu mai pot să cânt” (Cine sunt). Registrele limbii asezonate cu un joc formal şi ideatic îl situează pe Viorel Tăutan în galeria poeţilor postmoderni: „din glastra maro/ cad incandescente flori/ de crăciuniţă”, „Am sărutat ţărâna/ Din mâna/ Strămoşului culcat/ În leagănul eternităţii”. 
Aşa cum îi şade bine poetului, ultimul poem, diferit ca tematică de întregul op, este scris în cinstea celor o sută de ani sub semnul unităţii, este o recunoaştere a întregirii neamului şi a păstrării vii a limbii române: „Aici am fost mereu, aici vrem a rămâne/ Noi păstrători de neam şi păzitori de limbă,/ Nici vrerea, nici nevrerea nu ne schimbă,/ Făuritori vom fi istoriei române” (Perenitate).

Autor: Imelda Chința