Aboneaza-te la newsletter





Cronica vibraţiilor lirice

Noiembrie 2018

Poet, critic literar, traducător, Ion Cristofor s-a născut la 22 aprilie 1952, în comuna Geaca, jud. Cluj. Obţine titlul ştiinţific de doctor în filologie în 2001 şi semnează volume distincte începând cu În odăile fulgerului, 1982, Cina pe mare, 1988, iar în 2017 publică grupajul de poeme intitulat Cronica stelelor la Editura Şcoala Ardeleană, Cluj-Napoca. Între volumele menţionate, autorul scrie cărţi de eseuri, de istorie literară, de interviuri, monografii şi foarte multe volume de poeme. 
Discursul poetic al lui Ion Cristofor este irigat de lirismul grav acompaniat de un ton sumbru, melancolic, trist. Versul traduce o suferinţă contemplativă pe tema trecerii ireversibile a timpului, secondată de tema arderii interioare, a frământărilor consumate în tăcere. Poemele sunt structurate când într-un format miniatural, când amplu, dar dincolo de formă, invită la reflexivitate. Universul surprins într-o cromatică monotonă este unul kantian, în cădere, iar tristeţea este redată în tonalităţi sumbre: „Ziua se pregăteşte să plece/ Un bătrân aruncă cu piatra/ După o pasăre neagră.// Un contrabas răguşit, două fetiţe şi un flaut cântă/ În piaţa publică” (Pasărea neagră), „Gălăgioşi deschid graurii porţile toamnei/ şi fructele pârguite cad bufnind de pe crengi” (Desăvârşirea).
Ion Cristofor scrie un poem autumnal, al trăirilor evocate, al amintirilor dureroase, al vibraţiilor lirice, al prezentului descompus: „Toamna sărutul tău dă semnalul de plecare/ a păsărilor către ţările calde”. (Toamna, sărutul tău), „Un pian/ aruncat pe malul râului/ de câţiva muncitori// proaspăt mutaţi în casa/ cedată de o familie de burghezi/ duşi la Canal” (Ilustrată de epocă). Trăirea este efervescentă, caustică, vitriolantă, vechile amintiri acaparează fiinţa: „Prin geam trecutul a năvălit în încăpere/ Şi luna în braţele ei strălucea ca un ou” (Fereastră către trecut), „Casa mea e mobilată de amintiri şi regrete/ De dulapuri şi scaune ce se cred trunchiuri de arbori/ Foşnind într-o verde pădure” (Femeia de porţelan). 
Cronica stelelor este în esenţă un amplu poem senzorial şi vizual, redat într-o sinestezie douămiistă, este o reaşezare a timpului într-o dinamică a senzaţiilor, versurile făcând parte dintr-un angrenaj al sugestiei.: „Trei coţofene/ Pe zăpada proaspăt căzută/ Fac grafică japoneză.// Zboară de la un copac la altul/ Cu ţipete ascuţite/ De samurai” (Grafică japoneză), „În spatele nostru foşnea un câmp de tutun/ Un pluton de soldaţi răguşiţi/ Urcă pe dealul învăluit în ceaţă.// Sub cireşul înflorit din curte/ Bătrânul punea gramofonul să cânte” (Cireşul). 
Privirea este oscilantă, când ascensională când telurică, o glisare între dimensiuni afective, ce permite un colaj de stări, drapat cu intensităţi reflexive. Lirismul lui Ion Cristofor nu abundă în mărturisiri, dar nici nu eludează confesiunea, oarecum temperată, din ecuaţia creaţiei poetice. Poetul se plimbă stingher, ros de nelinişti între un Parnas al trăirilor şi un cotidian anost: „Tremuram de friguri pe terasa spitalului./ Moartea era pe atunci doar o sperietoare din lanul de grâu./ În halatul meu roşu cu pete de cerneală şi iod/ Dormise o noapte întreagă o fecioară sau poate chiar regele Irod” (Bolnav de friguri), „Cloceam un poem sau cam aşa ceva/ tocmai când băieţii de la fisc mi-au bătut energic în uşă/ fireşte am urinat furios pe chitanţele lor” (Tocmai constatasem).
Poemele, în întregul lor, sunt o rostire amară a pierderii identităţii, a demnităţii de a fi. Poetul nu îşi înscenează lăuntricitatea, el este deopotrivă un cronicar al experienţelor sufleteşti, dar şi al peisajului contemporan prins în plasa ignoranţei, peisaj pe care îl radiografiază atent, poezia traducând drama unei rupturi. Registrul grav este ostentativ contaminat de cel colocvial, alcătuind un holos meditativ ce mizează pe o hibridizare a registrelor şi a imaginilor. Poemul Dreptul la singurătate traduce strigătul disperat al fiinţei claustrate: „În Constituție nu scrie nimic despre dreptul la singurătate,/ iar tu ești mai singur decât un zid ruinat// În Constituție se vorbește atât de elocvent/ doar despre libertatea cuvântului/ nu se șoptește o vorbă despre oamenii lipsiți de cuvânt/ despre judecătorii ce se șterg cu adevărul la cur// Și mai ales Constituția tace mâlc/ despre dreptul de a-ți ține gura/ în timp ce șeful îți dă indicații prețioase// Nu știu dacă cineva dintre mahării ăștia/ care au scris Constituția/ ne oferă și dreptul de a urla”. Falsa libertate de manifestare, natura duală a omului, iubirea ca act de contemplaţie poetică sunt teme în jurul cărora se coagulează lirismul lui Ion Cristofor: „O şoaptă de dragoste a ta/ mă face mai bogat/ decât toţi regii pământului” (De ziua ta), „Mă întreb cine a inventat singurătatea/ (...) Greu de răspuns când în casa poetului intră deşertul/ Când nimeni nu mai vorbeşte decât în şoaptă,/ Iar înţelepţii s-au retras cu toţii în pustie.// Ca un nor/ Trec veştile întunecate ale lumii.// Ninge pe masa de scris/ Peste capul îngheţat al scribului ce scrie” (Veşti). Traversarea crizei morale şi spirituale, ţara de import sunt subiecte lirice vitriolant abordate de condeiul ironic-ludic al poetului, reveria fiind secondată de luciditate: „...fierarii pregătesc cuiele şi lemnul ce-ţi dă puterea/ De a rosti, sub clarul de lună, cuvintelor tale/ Unul din voi mă va vinde” (Nu din ziare, nu din cărţi), „Ca bun patriot/ am adoptat reţeta de salată românească.// Un kilogram de cartofi turceşti bine fierţi/ scurşi prin strecurătoare/ o lingură de sare din Ucraina/ tai câteva roşii spaniole/ câţiva ardei iuţi din Ungaria/ o ceapă sau două luate din spatele blocului/ de la magazinul arăbesc” (Salata românească). 
Eul nu rămâne pur contemplativ, ci e parte din acest angrenaj al devenirii. Poetul este convins că poemul poate coborî în subterană, asemenea lui Orfeu, pentru a-şi mai vedea o dată iubita pierdută sau se poate realcătui asemenea lui Osiris. Poezia lui Ion Cristofor devine din acest punct de vedere o călătorie înspre sine, o căutare necontenită, o aşteptare prelungă. Discurs referenţial şi autoreferenţial, Cronica stelelor este un volum închegat, remarcabil prin sinceritatea rostirii şi autenticitatea trăirii.

Autor: Imelda Chința