Aboneaza-te la newsletter





Cuvântul - germene al creaţiei

Decembrie 2018

A trecut ceva timp de când nu am mai citit o poezie care să creeze emoţie estetică. Literatura română contemporană traversează o perioadă în care discursul liric este deconstruit, mizează pe şoc şi nu pe tropi, un discurs-joc al limbajelor mai ancorate în cotidian, o rostire colocvială ce rezonează cu timpul prezent şi cu care, adesea ne identificăm.
Încotro se grăbeşte cuvântul, volum semnat de Maria Pal, apărut la Editura Şcoala Ardeleană, Cluj-Napoca, este împotriva acestui nou val de poetică douămiistă, un discurs ce recuperează, la nivel ideatic, profunzimile fiinţei, cu tot cu frământările ei, fără a pierde funcţia expresivă, care dă greutate lirismului. Maria Pal, membră a Uniunii Scriitorilor din România, este autoarea a peste douăzeci de volume. Debutul revuistic a fost înregistrat în 1968, iar în volum în 1999 cu Nesomnul metaforei. Intervalul mare între debutul în presa literară şi volum, se datorează probabil unei nevoi interioare de decantare şi limpezire a versului.
Prezentul volum realizat compact, constituie maturitatea deplină a poetului, o rostire gravă, esenţializată, distilată atât conceptual, cât şi ideatic, la nivelul trăirilor fiinţei. Volumul, in nuce, este o asumare viscerală a realităţii, simţită plenar, un decupaj metafizic şi o formă de confesiune radicală. Prin ceea ce se distinge, poemul Mariei Pal este tocmai această revalorizare a sensibilităţii poetice, o sensibilitate manifestată într-un limbaj ce accentuează dimensiunea expresivă. Altminteri, versurile glisează în jurul aceloraşi motive poetice precum singurătatea fiinţei, vulnerabilitatea ei, captivitatea într-un cotidian, care e în dezacord cu propriile-i principii. Recognoscibile sunt şi marile teme precum creaţia, tăcerea, cuvântul abordate într-o poetică a serenităţii, a autenticităţii rostirii.
Actul creaţiei necesită desprinderea de elementul diurn, închiderea ochiului exterior şi plonjare în spaţiul nocturn, creator. Aceasta este convenţia pe care o propune autoarea în deschiderea prezentului op: „sub mâna ta/ hârtia se îmbată cu cerneala/ ce îşi aşteaptă noaptea” (Vor poposi). Cuvântul este corporalizat sub condeiul Mariei Pal, devine un atlet al cugetului, un vector ce coagulează stări ale fiinţei: „cu gesturi primenite/ trupul tău se mută în locul seminţelor/ pios îşi aşterne tapiseria/ peste fiinţa cuvintelor” (Trupul tău îşi aşterne tapiseria). Creaţia se dezice de convenţiile formale, dar nu şi de cele prin care omul reflectă asupra propriei condiţii existenţiale. Poezia înseamnă o redare în timp real a trăirilor şi devine un univers al privirii intrinseci. Latura angoasantă a devenirii este concurată de arabescul ingenios spre care orientează privirea, autoarea. Poemul, între manifestare şi stare, este redat grav prin imaginea fiinţei captive: „seara descătuşează uragane// nu te atinge/ doar încearcă peniţele pe trupul tău// inima rămâne captivă/ precum scorpionul în chihlimbar” (Doar încearcă). Trăirea poetică e combustie, e viscerală, plenară, iar suferinţa deopotrivă abisală şi telurică: „aici/ noaptea e atât de adâncă/ încât doar un zeu o mai poate părăsi” (Atât de adâncă); „febril cauţi o limbă/ în care să înţelegi tăcerile neatinse// până atunci/ le pictezi iar şi iar aerul îmbătrânit de singurătăţi/ mirosind a frică a stele îmbăiate în albia nopţii” (Preţ de o suferinţă). 
Poeta se întoarce spre poemul-stare, poemul-imagine, poemul-expresie ale cărui desene estetice emană vibraţii lirice. Un alt aspect inedit al volumului constă în vocea care se rosteşte în text, „Je est un autre” rimbaudian, voce dedublată, ce nu vrea să se plaseze într-o postură delicată. Cartea, în întregul ei, este un discurs realizat la persoana a II-a singular, trăirile autoarei fiind trăirile unui lector prezent în această coregrafie rafinată a poeticului. Încotro se grăbeşte cuvântul este un prelung poem organic, o organicitate a trăirilor, un poem visceral, al scrisului născut din suferinţă: „se-aud orchestre în nori/ iar între lacrimile viorilor inima ta scrie poeme” (Îţi face semne). 
Universul liric este refăcut din cuvinte, iar poetul este un orfevrier ce urmează modelul mitic al Marelui Anonim, artizanul din Geneză. Un excepţional poem-rugăciune, o liturghie lirică în zece porunci este poemul Cele zece porunci: „alege frumosul din orice fără a te închina durerii/ rosteşte propriile rugăciuni dar nu întrerupe/ niciun zbor/ cinsteşte puritatea fiorilor mai presus de cuvinte/ nu te îndoi de nimic din Cântarea Cântărilor/ nu lăsa noaptea să te-nveţe cum se furişează/ prin vene/.../şi mai presus de orice să nu te plângi niciodată/ când timpul ţine lumina aprinsă”. Poemele Mariei Pal sunt irizări interioare rostite cu somptuozitate, cu gravitate, cu graţie, într-o expunere vibrantă. Volumul, în întregul lui, reprezintă o cardiogramă a zbaterilor, inima e vectorul în jurul căruia se coagulează discursul poetic şi creează un poem-metaforă, ce se întoarce dezinhibat la estetica modernistă: „dar când spui/ că un poem suferă de tahicardie/ toţi pun mâna pe inima lui” (Contestaţii); „privesc venele cum torc tristeţe din inima ta” (Rămâi un fel de epitaf). Fiinţa e tăcere, iar dincolo de ea se află un suflet tulburat, incandescent, care arde până la totala disoluţie. Tăcerea este ţesută în imagini soresciene de păianjenii timpului, cuvintele sunt germinaţii ale frământărilor, reflex controlat al pulsaţiilor: „te vinzi întreg tăcerii”; „mersul în zigzag printre tăceri/ devine ultima sminteală/ a celui cutremurat de angoase”; „privighetorile te închid într-un zid de tăceri”; „în urma ta/ păianjenii vor ţese nestingheriţi tăcerea/ într-o imensă corolă de floare”. Autoarea surprinde dualitatea fiinţei, pe de o parte instinctuală, telurică, dionisiacă, pe de alta raţională, apolinică, astrală, într-un poem ce caută corespondenţele dintre eu şi cosmos: „eşti doar copacul lipit de pământ/ ce duce prin sânge orice corabie/ eşti doar o cărare ce miroase a soare/ când fluturându-şi mâna trece în partea cealaltă” (Eşti doar o cărare). 
Poemul este „o ploaie cu lumină”, este „cerul cu răni”, izvorât din suferinţă: „plouă cu lumină/ peste strigătele fugind din urechea sângerândă/ a lui Van Gogh”. 
Încotro se grăbeşte cuvântul este un intermezzo liric în încercarea de reechilibrare lăuntrică, de exhibare a tensiunilor într-un poem-sărbătoare. Poeta se simte tot mai mult „singură cu limbajul” şi „cedează iniţiativa cuvintelor” pentru a-i defini frământările. 

Autor: Imelda Chința