Aboneaza-te la newsletter





Modulații lirice

Martie 2019

Poezia contemporană s-a dezis de canonul clasic, din dorința unei autenticități manifestate într-un registru lipsit de prețiozități stilistice, constituindu-se într-un lirism urban în tonalități familiare. Mică idilă feroviară, antologia de versuri purtând semnătura lui Ioan-Pavel Azap și apărută la Tribuna, 2018, Cluj-Napoca, profilează un lirism când cu inflexiuni urbane, o poezie a orașului, drapată cu secvențe narative: „trec adolescente strada pe patine cu rotile/ semaforul arde în culori nubile/ în vitrine manechine cu privirea sumbră/ cerșetori blazați moțăie la umbră// pe Feleac pasc turme pașnice de oi”, când poemele, compuse din catrene, își găsesc punctul de plecare în creațiile hesiodice și vergiliene, cărora poetul le imprimă puternice valențe de sensibilitate modernă: „În toamna veche galbenă ca banii/ trăgeau țăranii brazdă sfântă-n cer/ se opinteau și înjurau talanii/ și îngerii li se încurcau în păr” (În toamna veche). 
Volumul este structurat în trei grupaje ce coagulează etape distincte ale creației, unele poeme sunt producții mai vechi, altele noi menite a reda trăiri din perioade diferite ale devenirii ființei. Mică idilă feroviară anticipează caracterul confesiv al poemelor, ce se constituie într-o lirică a neliniștii, într-un calendar al spiritului cuprins de frământări acaparatoare. Chiar din titlu transpare dimensiunea cinetică a discursului poetic, un titlu cu accent pe vizual, imaginile urmând a fi succedate ca într-o peliculă. Se poate observa astfel preferința autorului pentru arta cinematografică, manifestată într-o sinestezie a trăirilor: „călăreții păgâni dezmoșteniți ai timpului se numeau/ înfloreau lumânări și explodau bancnote/ penitenții dimineților celeste privegheau” (Togă de gală), „încă buimace șoaptele mele sângerau ușor/ dimineața se târa ca o șerpoaică pe covor/ (fluturi aprinși izbucnesc din scrisorile tale/ cuvintele nescrise se pârguiesc la soare...)”. 
Poemele lui Azap sunt trăire caustică, sunt inima artistului care „se zbate ca o pleoapă”, „ochiul nu e văz e pleoapă”, iar versurile de dragoste sintetizează trăiri evanescente, mustesc de nostalgie, de doruri și de patimi, într-o manifestare discretă: „în fiecare noapte în visul meu vine o femeie/ și îmi recită toate poemele/ pe care nu le-am scris/ și nu le voi scrie niciodată”, „eu eram tânăr și virgin/ ușor naiv ușor calin/ și o iubeam... (ea, mai puțin:/ cum bețivanul apa-n vin)”.
Textele sunt parte dintr-un scenariu existențial ce glisează pe o traiectorie simplă, pigmentată cu inflexiuni afective și stări distincte. Relieful interior evoluează linear, iar trăirile sunt esențializate în construcții filigranice: „Pe unde trec nu mă bagă nimeni în seamă/ numai copiii par mai triști –/ ca un mănunchi de cuvinte/ risipindu-se” (Confesiune).
Poetul demitizează și demistifică forma poeziei clasice, unele texte fiind ironice și tranzitive. Poemele dau impresia de joc, un joc al distanțelor când pronominale, persoana I alternează cu persoana a II-a și a III-a, când verbale, prezentul și trecutul aflându-se într-un raport de complementaritate: „ochii tăi lăcrimau în visele preafericiților”, „sufletul meu strălucea”, „poporul vrea pâine și circ”, „copii rătăciți în orașul înghețat/ aveau cuvinte strivite pe buze”. Versurile au uneori aspect diaristic, iar valoarea confesivă și reflexivă este ușor recognoscibilă: „Scriu:/ nu pot să dorm/ timpul e un ceas de flori/ veștede”. Azap scrie un poem senzorial, olfactiv, cinetic, vizual, auditiv, o ars combinatoria urbană, o sinestezie a simțurilor filtrate discret. Poetul este conștient de propriile stări, iar scrisul efervescent este drapat cu modulații sentimentale, ludice și ironice: „prin geamul crăpat/ și blocul de vis-à-vis/ ploaia o aud/ de parcă ar cădea direct/ pe clapele mașinii de scris/ toamna mi-au plăcut întotdeauna/ ploaia și ceața// visul și cafeaua/ și țigările ieftine/ m-au ajutat/ să nu mă îmbolnăvesc” („Magazin Micxt”). Plânsul cu funcție germinativă traduce dorul ființial al originilor, dar și raportul eu-alteritate: „Cad lacrimile/ Mamei/ Ca un rod”. Erosul și thanatosul se contopesc într-o viziune originală. Moartea este corporalizată, iar asocierile neobișnuite și alternarea registrelor evidențiază nota contemporană a discursului poetic: „singurul antidot împotriva fricii e/ iubirea (...)/ moartea vine pe nesimțite/ ca îmbrățișarea brutală/ a unui meloman îndrăgostit de/ fiica măcelarului”, „dacă moartea ar avea/ coapse lungi de catifea/ sâni preamăreți din fulgi de nea/ cu sfârc din boabe de cafea// buze dulci de baclava/ privirea fără de perdea/ și ochi cu irisul în stea –/ aș spune nu de m-ar chema...?!” 
Eufonia textului este susținută de aliterație și asonanță, de motivul ploii recurent în acest grupaj liric, contopite într-un joc ce contrastează cu poetica actuală săracă în sonorități și muzicalități: „Nu furați fumul lumânărilor/ pierdeți-vă urmele/ șterge-ți zăpada de sub unghii/ uite sufletul meu, ca o batistă albă/ imaculată”, vocea poetului este vitriolantă în raport cu convențiile lirice: „scriu iarăși despre ploaie nu că n-ar fi subiecte/ ci fiindcă – vezi potopul – diluviul de efect e/ iertată fie rima atât de grosieră//(...) frac redingotă capă sau clasicul joben.../ și iarăși nu mai plouă și-nchei secund catren”.
Mică idilă feroviară este un volum compact, echilibrat, un discurs personalizat în care se distinge dualitatea limbajului poetic, de a comunica și a se comunica, reflectat într-o poetică reflexivă și tranzitivă. Este un volum al modulațiilor lirice, al jocurilor semantice, care se succed, realizând un întreg al simțirii poetice și având în centru vocea cu inflexiuni a artistului.

Autor: Imelda Chința