Aboneaza-te la newsletter





Îmi tot zici „măi tată…”

Martie 2019

Tocmai descindeam din atmosfera prozei bântuite de stafii, încheind lectura unei nuvele cu titlu, oarecum sugestiv, El, de Leonid Andreev, când m-am decis să deschid volumul Fantome în Las Vegas al lui Mihai Măniuțiu, Editura Tracus Arte, București, 2018. În proza scriitorului rus mă despărțeam, aproape cu regret, de o arătare blajină, domestică, prietenoasă chiar, pentru a da, la cel român, peste fantasme ceva mai zvăpăiate, cu nu puține remanențe, unele de-a dreptul prozaice, din traiul nostru omenesc. De altfel, câteva dintre tușele, încă de la început sesizate de critică, care au consacrat proza lui Mihai Măniuțiu, unele și poezia sa, nu lipsesc nici acum. Multe trimit spre realismul magic al eposului sud-american, dar se hrănesc abundent și din existența livrescă și ludică a autorului. O anume predispoziție pentru mister e prezentă încă din titlul noii cărți, derutantă și ca morfologie, pendulând între ciclul de povestiri și roman. Într-adevăr, cele douăzeci și nouă de texte sunt individualizate prin titlu și nu puține au autonomie compozițională, scrise fiind după cele mai riguroase pravile ale schiței: acțiune concentrată, redusă la un singur episod, personaje puține prezentate sumar, tensiune dramatică, câtă să echivaleze cu cea a unei scene dintr-un spectacol mai amplu. Formele de exprimare sunt mereu cele mai adecvate, descrierea minimală potențând puterea de observație. Mai numeroase sunt însă argumentele la îndemâna cititorului, în măsură să încline balanța către genul romanesc. Ele vor fi marcate pe tot parcursul demersului nostru interpretativ.
Fixarea toposului într-o stațiune balneoclimaterică și turistică, cu nume rezonant, aici Las Vegas, vine dintr-o știută și solidă tradiție a literaturii dintotdeauna. Adevărul omenesc pe care îl presupune romanul capătă expresie pe chiar prima pagină a cărții:
„- Există sau nu viață după moarte?
Avva Noah se uită la mine cu ochi albăstrii. Nu mai au aur în ei.
- S-a-ntors vreun om din moarte, măi tată? Zice el trist” (Dojana, p. 5).
Avva Noah este prima fantomă care îl va lua în primire pe povestitor, odată ajuns pe tărâmul umbrelor. Îi va deveni protector și ghid, și nu va lipsi din nicio pagină, primindu-și astfel statura unui bizar protagonist. Relația celor doi poate fi urmărită, prin trimitere aluzivă, uneori transparentă, ori chiar explicită, pe paliere culturale multiple, căutând să exprime tot atâtea fațete ale cunoașterii câte semnifică binomul medieval alcătuit din Dante și Virgiliu, ori cele postrenascentiste din formulele Don Quijote – Sancho Panza sau Hamlet și duhul tatălui, dar și mai apropiatul de noi cuplu Harap-Alb – Spânul. Acestea ar fi doar câteva dintre circumstanțele prototipice recunoscute pe parcursul lecturii. Pe de altă parte, naratorul lui Mihai Măniuțiu și ghidul acestuia prin „Orașul – Lumină al umbrelor”, avva Noah, evoluează epic prin forța unei mâini care dă viață unui spectacol histrionic, însă și iluzia vieții unei transcendențe goale. Nu o dată ni se sugerează prin diverse modalități că personajele au consistență de marionetă: „Individul, cumva, ca un tub, era înfășurat de jur-împrejurul meu” (Febra, p. 7). (Portretul avvei Noah se compune din astfel de linii, aruncate, ca la-ntâmplare, în cele mai multe dintre texte). În alt loc dăm peste următoarea paranteză: „Țineți cont și de faptul că acum el e foarte mic, s-a făcut cam de douăzeci de centimetri…” (Ochelarii, p. 16). Despre un personaj episodic aflăm că: „Din corpu-i bondoc ieșeau parcă scame de vată” (Ghidul pakistanez, p. 10). Simple fantoșe fiind, dar purtând scânteia de mister pe care o au stafiile, toată agitația acestor personaje devine joc grotesc, într-un spațiu al nimănui. Iar tot acest „spectacol” va exista sub forma unei cărți, cartea lui Mihai Măniuțiu, devenită instrumentul de legătură între tărâmul fantomelor și universul social, real. Metaforă a memoriei și geografie a labirintului de dincolo, cartea este a celor morți pentru cei vii: „Individul a scos o carte jerpelită din buzunarul jiletcii și mi-a vârât-o sub nas. Numele meu era pe copertă. Și titlul. Și editura din România” (Febra, p. 8). 
Cartea capătă înțelesuri borgesiene, fiind și cortină între cele două lumi, cu scriitorul la un capăt și fantoma avva Noah la celălalt: „El ține în mână o carte. O răsfoiește cu greu, pentru că paginile sunt ude, lipite și din coperțile fleșcăite picură apă.
- Cartea ta…, zice el. Îi iau vorba din gură:
- Cartea pe care ai citit-o, deși n-am scris-o…” (Fundătura din carte, p. 86). 
Simbolismul cărții generează, la rându-i, un alt topos esențial în microromanul lui Mihai Măniuțiu. Este vorba despre tema dublului, prezentă în diverse forme și ipostaze. Prin carte, naratorul și avva Noah trăiesc aceleași emoții, pot avea atâtea experiențe comune. Una va fi cea onirică, în care povestitorul primește vizita mamei, moartă, încercând să-l apere de perechea lui fantomatică:
„- Măi tată, zice avva și se întinde din încheieturi și pijamaua mea cade de pe el, tu nu poți să visezi singur-singurel, fără să mă bagi cu de-a sila în coșmarurile tale? Trezește-te, că în locul acesta nu mai e rost de dormit.
- Avva, mama a fost pentru câteva clipe cu noi, în camera de hotel…
- Ascultă, zice el. Dacă a fost sau n-a fost, numai eu sunt în măsură să apreciez corect. Dar mai întâi trebuie să te trezești.
- A fost sau n-a fost?
- Eu zic să-ți zici că n-a fost, suspină avva, plictisit, și se scarpină cu degetele lui prelungi și agile în cap.
- La mine nu s-a uitat. Pe tine, în schimb te-a altoit cu poșeta peste cap” (Cei cinci, p. 49). 
Înlănțuirea episoadelor narative, ca tehnică romanescă, se realizează adesea prin același transfer de ștafetă, dinspre arhetip către copie. „Pe bulevardul central, avva pășește alături de mine, în țesătura lui tubulară:
- Te simți friabil și ușor debil, continuă el, vorbind dinăuntrul craniului meu” (Imediat după accident, p. 59). 
Alteori fenomenul dublului îmbracă forma jocului de măști, de o teatralitate mai apăsată:
 „- Născocesc pentru tine tot felul de chestii. Mi-e greu să disting ce gândesc eu de ceea ce-ți trece ție prin minte. Uneori sunt în halucinația ta. Alteori ești tu în a mea” (Jetoane de aur, p. 70). 
Înainte să se întoarcă în oglinda cărții, naratorul și perechea sa spectrală mai au de împărtășit o experiență comună: „Pentru asta ai ținut să revenim în satul unde ai copilărit?” (O călătorie ratată, p. 84). 
Dar cel mai bine, tema dublului poate să-și pună în evidență resorturile psihologice într-un plan lingvistic, prin recurența formulei de adresare, aparent o banalitate stilistică, ce conține relația ascunsă dintre avva Noah și povestitor: 
 „- Avva, îi zic, îmi tot zici «măi tată», ca unui copilaș, și mă plimbi încoace și încolo, la întâmplare, dar am impresia că știu încotro ne îndreptăm.
- Mergem după cum cade zarul, sâsâie avva.
- Care zar?
- Ăla pe care îl jucăm cu Dumnezeu” (Oboseala, p. 34). 
Pe de altă parte, avva e personajul cu cel mai complet „dosar” din întreaga carte, despre el avem cele mai multe date, de-aceea, extrapolând, credem că acestei proze nu i se poate refuza și o intenție autoreferențială.
Sub aparența prozei fantastice, citim de fapt o parabolă, care, la adăpostul unor analogii cu situații cunoscute, exprimă eul unui narator ancorat în plină realitate. Dacă observăm numai profesiile ori statutul social din timpul vieții ale fantomelor, vorbim despre o realitate umană și caracterologică demnă de o frescă romanescă. Avva Noah e păzitorul rânduielilor ce țin de relația cu transcendentul. Dar mai vin și chelnerițe, cerșetori, nea Gică din Boldișteni, revoluționari naivi, șoferi de dubă, agenți de pază, muncitori la mentenanță etc. În paginile lui Mihai Măniuțiu, fantoma poate deveni vehicul al unor practici sociale concrete. Surprindem atunci adevărate „icuri” de realitate istorică, puse să despice un topos prea strâmt, sugerat și de titlu. Umorul absurd rezidă într-o incongruență de tip social, anume, invadarea psihicului unui individ cu automatisme perverse, nocive. Exemplele selectate de autor alimentează abundent fibra diatribei: 
„Ăla de azvârlea cu ouă a venit și s-a așezat lângă mine. /…/ 
- De ce faci asta? Ești o fantomă de doi lei, l-a apostrofat avva.
- Ei, de ce, a dat celălalt din umeri. Ca să-mi dau importanță. Ca să mă bage și pe mine cineva în seamă. Îmi șterg cu mâneca hainei pasta vâscoasă care-mi mânjește fruntea și obrajii.
- Ce naiba-i cu tine? Ești într-o doagă?
- Ăsta-i nea Gică, zice avva. 
- El însuși, se hlizește umbra răpciugoasă, foindu-se fără rost pe bordură. Nea Gicu din Boldișteni. Umbra duhnea a țuică și a mere stricate. Până am crăpat, de fapt până am înghețat, am votat mereu cu partidul aflat la putere. În fiecare zi. Nu eram prost. Mi-am amenajat o cabină de vot în privată. Și votam seară de seară. /… / 
- Aha, votai partidul aflat la putere, pentru ca partidul să rămână la putere. După care puteai dormi.
- Vezi că te-ai prins? Nu ești prost. Mi-am tras și lumină în cabina de vot, în buda din curte, să pot vota și noaptea. Ori de câte ori era nevoie. Am tras un fir electric din casă și i-am atașat un bec mai chior, de 20 de wați. Ca să văd numai eu ce fac și alții să nu mă ghicească. /…/
- Dar, fie ploaie, fie furtună, tu n-ai absentat de la vot, șoptește avva, cântându-i în strună.
- Atât am votat, că odată aproape-aproape am fost ales președinte. A fost de belea! /…/
- Ia zi, nea Gică, unde-ți depuneai voturile?
- Cum unde? În urnă, în borta din podea, la loc sigur. Ce, eram prost, să afle și alții cu cine votez și să mă fraudeze?” (Ouăle, pp. 28-29) 
Astfel de „pene”, în realitate mai sunt numeroase și ele fac din cartea lui Mihai Măniuțiu o cronică grotescă, la limita dintre tragic și comic, a istoriei contemporane. Arabescuri bizare, care susțin edificiul narativ, cam așa pot fi considerate realitățile din deceniile prigoanei comuniste, strecurate în pagini. Între acestea, aluzia la cei „cinșpe ani de pușcărie grea la Canal” și în alte închisori, prin care trecuse avva Noah, ori amintirea arestării sale pe o noapte geroasă în gara din Copșa Mică sunt, poate, cele mai reliefate epic. Le-am putea adăuga amintirile încă vii din carcera cu șobolani, care-l țineau treaz pe avva, salvându-l astfel de la îngheț. Și, desigur, fantoma aproape tiranică a tânărului împușcat la revoluție. Citite astfel, prozele lui Mihai Măniuțiu par de un realism încordat și agresiv. Familiarizându-ne cu obiceiurile și deprinderile cele mai firești ale personajelor din carte, care nu urmărește neapărat latura tenebroasă a temei, încă nu putem vorbi de un tratat de antropologie a fantomelor. Și nici de o formă de comunicare cu realități misterioase, încolțite într-o minte amenințată. Mai degrabă avem în față un poem al denunțului social în cheie comic-fantastă, de felul gogolianului Suflete moarte.

Autor: Viorel Mureșan