Aboneaza-te la newsletter





„Mă joc, doar, de-a omul”

Mai 2019

Mi-a fost de-ajuns să-l descopăr ca redactor de carte și semnatar al unui comprehensiv șapou de pe coperta a patra la Salata de cuvinte, insurgentul debut al Sandrei Cibicenco, pentru a-mi da seama de orientarea estetică, de gusturile și alonja de poet ale lui Andrei Doboș. Știam că printre cărțile a căror lectură o tot amânam se află și volumul său Spiro, Editura Charmides, Bistrița, 2016. Uneori ocolim o carte și din cauza unui titlu, care ne intrigă sau nu ne spune nimic, tot așa cum un alt titlu ni s-ar putea părea seducător. Trecând peste bariera inițială, mi-am ascuțit bine creionul și am început să citesc această plachetă de numai 26 de poeme și cu puțin peste 50 de pagini. În deschidere, un poem în trei părți intitulat Dafne. O poetică a circumstanțelor, cu irizări dinspre un soare mitic, îndepărtat. Nicăieri mai mult ca în primul tablou al poemului nu s-ar fi putut surprinde atât de potrivit starea poetului înotând în lavele genezei, dispoziția sa la începutul creației: „Cînd eram în mîinile disperării și uram toți oamenii/ dumnezeu m-a fulgerat cu dragoste pentru un singur om./ Atît de adînc și atît de departe ca un arc de lumină și putere/ ce tulbură cîmpiile magnetice ale inimii./ Pitonul acela cînd și-a slobozit strînsoarea/ erau teii verzi în parc și capul meu/ un lan de graminee și smocuri înflorite./ Am respirat iarăși pentru prima dată în ani/ aerul dulce al străzilor plouate, mirosul de bere/ și limonadă din cafenelele de toamnă.// Serozitatea s-a scurs din mine ca seva din copacii bătrîni/ la primul acord neașteptat de liră./ Și vindecarea, o vindecarea nimic mai mult ca bucuria unui puști/ care a rămas singur în delfinariu” (p. 5). Poezia e așezată sub semnul sacru al vânătorii. Durata creației poate fi sugerată prin semnele schimbării anotimpurilor. Relația magică dintre vânător și vânat, fascinația pe care cel de-al doilea o exercită asupra primului, capătă valențe cathartice. Iar primele versuri din treapta secundă a poemului indică descripția drept forma nimerită să înfățișeze aventura creatoare. Vânătorul, urmărindu-și abstras, vânatul, se va adânci în labirintul tropilor: „Poate că din această brumă de exaltare/ vor urma descrieri după sentiment,/ metafore despre numele venerației,/ sunetul numelui și numărul numelui/ ei trecut în cel mai mare secret pe un perete untos sub Vezuviu” (pp. 5-6).
Aforisme și sfaturi e într-un fel placa turnantă a cărții. Alături de opțiunea pentru fragmentarea discursului, aici se croiește și profilul unui prototip, ce nu-nseamnă că va fi urmat aproape tiranic: „Spune în gînd: dă-mi, Doamne, o sinecură,/ un post de funcționar mărunt pe viață/ ca lui Bacovia” (p. 9). Relația cu modelul invocat se adâncește și în plan ideatic, urmând bacovianismul profund, pe linia aneantizării ființei: „Iar tu să dispari,/ să dispari fără urmă./ Dispari de tot./ Dispari” (p. 11). În Clu, poezia ia chip de confesiune și se construiește pe un sentiment comun, în mod obișnuit, exprimat prin sintagme precum „îmi pare rău” sau „sînt vinovat”, ambele prezente la modul recurent în text. Însă, elegia, ca să mai aibă trecere la cititorul de azi, trebuie să îmbrace haina, cu pete aplatizate de culoare în formă de romb, a parodiei. Ajungem, în sfârșit, și la poemul cu rol titular. Pornind de la câteva dintre sensurile verbului latinesc „spiro”: a sufla, a clocoti, a vărsa, a exala un miros, a aspira, a dori cu înfocare, poezia astfel intitulată se vrea un nou imn al creațiunii, un tropar murmurat ființei pregătite să ia lumea în stăpânire. E de ajuns să ne aruncăm privirile peste versurile care, în general, deschid strofele poemului, pentru a vedea evantaiul de atribute ce însoțesc propensiunile eului liric: „Eu sînt speranța”; „Sînt molie de lînă”; „Sînt cel ce înoată…”; „Am făcut/ minte din creier”; „Eu sînt cea care dansează”; „Am forța care…”; „În zori am chipul tău”; „La răsăritul lunii/ am chipul tău”; „Cunosc dinlăuntrul”; „Mi-am calibrat sufletul”; „Am rostit/ cuvinte” (pp. 15-17). Într-o Plimbare în oraș se scanează o caleidoscopică realitate urbană, atârnând de o abilă manevrare a verbului „a exista”. Cromatica pestriță a furnicarului uman de aici e și generoasă, mergând de la „frumoase/ fete comuniste de care ne îndrăgostim” (p. 20) până la „țigănci care alăptează/ și-și flutură zdrențele în public” (p. 21). Iar versul final surprinde existența umană în ipostaza unui dureros, în sens liturgic, anamnesis: „Orașul există, și crește peste noi ca pielea peste o rană/ nevindecată” (p. 21). Odată cu poemul acesta se deschide, și pentru cronicar, un nou filon al cărții.
Pentru că asemenea unui șir de anamneze ni se prezintă și, de data asta cu bătaia mai apăsată pe conotația psihologică, poemul Cărări prin ceață. Urmând aceeași poetică a circumstanțelor, eul poetizant transfigurează artistic valoarea instantaneului ca existență trăită într-un trecut de care s-a desprins demult: „mi-am amintit de ea. era într-o duminică ploioasă de toamnă. într-un bar ieftin. avea părul lung și negru. mă fixa. avea degetele mînjite de cafea. îmi șoptea: tu ești zeul meu. curcubeul peste blocuri tremura. am atins-o în locul dintre sprîncene. drogurile ei amărîte s-au dizolvat. n-o să mă uite niciodat” (p. 23). „Ai dezgropat în mine acest afect fosil” este un vers din următorul poem, Liricz, care traduce o realitate bacoviană: vremea de beție. Rememorarea e și aici forma în care se naște lirismul. Alt poem, Stanță, stă sub un titlu bacovian. Versurile din deschidere: „Viață trăită/ cu țîrîita” par emblematice pentru bacoviana ipostază larvară a existenței. Iar Andrei Doboș este, poate cel mai aproape de autorul Bucăților de noapte dintre toți poeții promoției sale, atât ca substanță existențială, cât și ca economie de mijloace. Agnus dei e un foarte agreabil, în aparență, joc poetic al elementelor de mediu: vântul, munții, iarba, cu stările omenești care ilustrează șubrezenia ființei: neputința, umilința, iar la urmă, în hora lor se prinde și „o fată”. Sensurile versului care se repetă la sfârșit se împart între gratuitatea vorbei pe muchie și paremiologie, amintind în treacăt și de finalul de joc arghezian: „Arde-l-ar focul”: „Vântul îți spune ce ești: ziler/ Lîngă doza lui rece de bere, mut,/ crescut/ într-un stabiliment minier.// Cînd urci în munți/ muntele îți spune să renunți.// Iarba înaltă/ zice las-o baltă.// Neputința/ te-nvață ce-i umilința,// iar umilința este ser/ din cer.// Știi o fată, o cheamă: Rîs-Însorit, ea te tot păcăne/ s-o lași jos că măcăne.// Ți-a făcut și o pancartă/ cu «las-o moartă».// S-o las moartă?/ Las-o moartă./ Las-o moartă./ Las-o moartă” (pp. 32-33). Oarecum, în aceeași familie ideatică s-ar putea înscrie și poeme precum: Meditație la o beție în oraș, ori Soarele. Un Cîntecel despre zei are expresia unui imn profan, nu însă și accente pângăritoare, ci mai degrabă de apropiere ludică a unui strat sacru, cam ca într-o bine-cunoscută scenă cu biserica improvizată la domiciliu de Nică și frații săi, în Amintirile… lui Creangă: „Acum voi cînta un cîntec despre zei./ De Krishna, cu piele albastră și cercei.// De Zamolxe/ ce uguie pe psylocibin din boxe .// De Shiva, de Kama, de Kali, negresa,/ de grăsuț Granesha.// Am un solo/ Pentru Apollo./ De Adonai, Elohim/ în riff anonim.// De Laksmi și Tara/ Avalokitesvara,// De transmisie/ De la Dionisie.// La muzicuță,/ de Bast zeița pisicuța.// O, papagali, șerpi, creaturi dificile, celeste/ primiți ofrandele aceste,// din hang chitară indiană,/ din vară ofidiană/ primiți cîntecul de guri/ prin păduri,// de clape și coarde/ pe bulevarde.// Eu așa mă rog,/ din Yamaha și Kong:// sună în cosmos/ cîntecel frumos!” (pp. 40-41). Textul e urmat de o suită de alte poeme cu aceeași notă, între parodic și zâmbetul numai pe jumătate exprimat.
Ric pare să își aibă geneza în câteva propoziții de pe prima pagină a Scrisorii despre umanism a lui Martin Heidegger: „Limba este locul de adăpost al ființei. În locașul ei trăiește omul. Cei ce gîndesc și făuritorii de vers sînt veghetorii acestui adăpost”. Ne-am mutat, desigur, într-o altă temă; avem în față metapoezie, comunicare, limbaj. Nu suntem prea departe nici de un episod de neechivocă transcriere a existenței în plină modernitate, a reprezentanței vieții de cuplu, cu vagi tușe de tipologie umană. Pe de altă parte, în ambiguitatea lanțului de imagini, „întâmplarea” are parfum de epocă, dar o epocă în care s-au putut naște limbile, după un răstimp de comunicare gestuală în devălmășie cu rudimente de limbaj: „Cel mai mult mi-a plăcut conversația./ Cel mai bine a fost cînd am vorbit, despre asta este vorba./ Cînd am fost foarte aproape unul de celălalt și am vorbit./ Îmi place cînd vorbesc să am la mine cîțiva biscuiți./ Cînd nu eram în stare să vorbesc cu nimeni și am vorbit./ Se vede treaba că cel mai mult și mai mult mi-a plăcut să vorbim./ Îmi place să am aproape cînd vorbesc un material sticlos și un alt material de consistența biscuitului./ Să vorbim dar să nu spunem sau să spunem și să nu vorbim./ Doresc să stau cu palmele în nisip kinetic în timp ce vorbim./ Poate că nici nu e așa de important să vorbim./ Poate că nici nu ar trebui să vorbim, uneori cuvintele noastre sună atît de fals” (p. 52). Întrerupem aici citatul, numai pentru a căuta acel loc din poem unde sunt invocate și energiile ascunse sau uitate ale limbajului, care formează poezia: „Cerul este mai albastru cînd îmi vorbești./ Despre asta este vorba. Să vorbești. Cuvintele tale nu au nimic special./ Cuvintele mele își pierd sensul pînă a doua zi la prînz./ Tristețea mă urmărește după ce vorbim./ Cel mai bine este totuși cînd nu vorbim și eu încerc să-mi amintesc cum îți sună vocea./ Îmi place să-mi amintesc sunetul vocii tale./ Ca și cum totuși am vorbi./ Cel mai mult îmi place să îmi amintesc sunetul vocii tale ca și cum am vorbi” (pp. 52-53).
Privit din larg, ultimul val poetic, cel douămiist lărgit, pare că și-a mai domolit înaintarea spre un liman, lăsând clare semne de decantare. S-a lipit de rutină imaginea câtorva creste, cu străluciri argintii depărtate, rostogolite peste urme mai slabe, pe care le va șterge uitarea. Clăbucii verbali intempestivi s-au topit, sintagmele mâloase răscolite s-au lăsat iarăși la fund. Talentele adevărate se polizează lent, din interior și din exterior. Numai așa ele pot ajunge la acea notă particulară, care le ridică deasupra zonelor nebuloase. Între acestea, Andrei Doboș deține secretul unui limbaj simbolic, menit să intensifice realitatea, atât prin metamorfozarea lucrurilor, cât și prin surprinderea unor asemănări, greu de observat, dintre ele. El își încheie cartea printr-un fals Sonet, unde revine la „descrierea după sentiment”, într-un nou, dar zadarnic imbold de-a cuprinde o măreție inexistentă: „Vin la tine pentru ultima oară/ să-mi pun urechea pe pieptul tău, fără dragoste/ și să ascult încă puțin înăuntru marea” (p. 54).

Autor: Viorel Mureșan