Aboneaza-te la newsletter





O absență vorbitoare

Iunie 2019

Postumitatea, atâta cât există, e și ea o etapă în destinul unui scriitor. Tot așa ca debutul, ca apogeul creației ori ca declinul ei, care cel mai adesea însoțește înaintarea în vârstă. Câteva dintre fețele posterității lui Alexandru Vlad ne propunem să ilustrăm în rândurile care urmează. Mort înainte să treacă pragul vârstei de 65 de ani (31 iulie 1950 – 15 martie 2015), autorul Ploilor amare a rămas până astăzi o prezență literară asiduă, gata să contrazică, într-un fel, orice zvon al plecării. Apariția la târgurile de carte din 2015 a două volume postume: Poeme (ediție bilingvă româno-engleză) și Omul de la fereastră (roman), sub semnătura sa, l-a transformat într-o „absență vorbitoare”. Mai mult de atât, revista Vatra i-a consacrat un număr omagial, iar paginile aceluiași mensual continuă încă să-i scoată la lumină proze scurte inedite, eseuri, variante, intervenții publice. Chiar înainte să se fi scurs primul lustru după moarte, Editura Charmides a inițiat o serie de Opere Alexandru Vlad, de a cărei îngrijire se ocupă un critic tânăr și prob, Andreea Pop, trecută deja prin ani buni de cronică literară la reviste prestigioase, așa cum sunt Familia și Vatra. Într-un astfel de context am ales să glosăm astăzi despre Acordul fin. Convorbiri cu Alexandru Vlad, Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2019, o carte de interviuri, realizată de Daniel Moșoiu.
Rolul interlocutiv al autorului îl stabilește cel mai bine Alexandru Cistelecan, în Cuvânt înainte: „E un Vlad chestionat, cu abilitate și persuasiune, pe toate fețele, de la concepțiile lui despre roman și proză scurtă la secretele de laborator și la existența cotidiană, una de pendul între Cluj și Mihăiești. Se adaugă acestora și destule observații critice, fie făcute chiar de Daniel, fie de invitați în cadrul emisiunilor care au găzduit suita de dialoguri. Pe scurt, dialogurile de față sînt o bază documentară inevitabilă pentru orice exegeză dedicată prozatorului și nu doar o bancă documentară, ci, măcar din loc în loc, exegeză curată” (p. 6). Ne mai rămâne doar să subliniem ceva mai apăsat și subtila componentă regizorală a cărții lui Daniel Moșoiu, care face să se intercaleze, în anumite pagini, glasul de stentor al prozatorului, cu vocile secundare ale unor poeți și critici literari din siajul său: Ion Mureșan, Ion Bogdan Lefter, Victor Cubleșan. Nota autorului ne înlesnește mult demersul, procedând la o sistematizare a materialului, de care trebuie să ținem seamă și care ne va însoți pe tot parcursul. Subiectul interviurilor îl constituie creația matură a scriitorului, ultimele trei-patru cărți, și se fac mai puține trimiteri către scrierile de început. În fine, am mai observa organizarea dialogurilor într-o direcție maieutică, ce nu neglijează nici psihanaliza, provocând la cei intervievați amintiri dintr-o memorie estompată, în vreme ce reporterul nu trece peste linia cercului său de penumbră. 
Iată ce consemnează Daniel Moșoiu, prezentându-ne tabla de materii: „În prima parte a acestei cărți am adunat, în ordine cronologică, dialogurile din 2008 pînă în 2012” (p. 12). 18 februarie 2008 este data primului interviu radiofonic, purtat în jurul romanului Curcubeul dublu, abia apărut. Referiri, care se adâncesc concentric, la structura compozită a romanului modern, în care intră, de la specii ale prozei scurte la eseu, dar și articole de ziar, ba chiar poeme. Deocamdată, mai mult pe post de bonvivant, intervine și poetul Ion Mureșan, iar dialogul se încinge pe aceleași chestiuni de poetica romanului, precum și pe distincția dintre proza cu subiect rural și proza citadină. Următoarea discuție se poartă abia la 31 august 2009, când plaja tematică se mărește, de la geneza romanului Ploile amare, la profesiile, prozaice și numeroase, îndeplinite de scriitor. Se disting, prin nuanțarea detaliului, tribulațiile biografiei interioare, cu accentul mai apăsat pe devenirea școlară și începuturile echinoxiste. Invitat în direct este criticul Ion Bogdan Lefter, cu utile și subtile completări privind atmosfera de la revistele studențești la debutul optzeciștilor. Nu lipsesc aluziile la relația prozatorului cu un Cluj cultural nu foarte generos cu el, mai degrabă ostil. Ultimele replici se consumă în jurul familiei, în pendularea dintre sat și oraș. Un foarte scurt interviu de la pragul vârstei de 60 de ani anunță încheierea romanului Ploile amare, aruncând o privire pe fugă și în lecturile prozatorului. O altă privire în atelierul literar al lui Alexandru Vlad, la data de 28 februarie 2011, aduce din partea acestuia de-a dreptul incitante reflecții despre funcția frazei introductive, despre dimensiunile prozei, despre construcția romanescă. Intervine în dialog și criticul Victor Cubleșan, cu o întreagă cronică la volumul de „proze asortate” Măsline aproape gratis. Atunci când, într-un alt interviu, prozatorul optzecist exprimă o concepție lipsită de ambiguitate: proza scurtă trăiește în revistele literare, Daniel Moșoiu, la rândul său, se arată foarte interesat de poetica și statutul acestui gen. Momentul de vârf al volumului îl reprezintă discuțiile în jurul romanului Ploile amare. Carte greu elaborată, cu variante întregi arse sau aruncate la coș, scrisă în două perioade istorice de maximă convulsie, înainte și după ’89, romanul acesta este hrisovul cu care se duce prozatorul la judecata de apoi, a istoriei și a istoriei literare: „Noi am fost prea tineri pînă-n ’89 și prea bătrîni la două săptămîni după ’89. Trebuia, în hățișul ăsta, să las o tînără generație care n-avea balastul trecutului să se exprime, să-și dea măsura. Și chiar să dezamăgească… Ca să mă mai asculte cineva și pe mine, cel recuperat din perioada de dinainte” (p. 76). Cu contribuția a doi dintre interlocutorii precedenți, Ion Mureșan și Victor Cubleșan, dialogul abordează romanul din mai multe unghiuri: al tramei, al personajelor, al arhitecturii. Ultima întâlnire din această primă parte a cărții (11 iunie 2012) adună reacții de după apariția romanului: cronici, premii, întâlniri semnificative.
Excerptăm din Nota autorului aceste fraze edificatoare: „Partea a doua surprinde prietenia proverbială și exemplară dintre Alexandru Vlad și Ion Mureșan. Primul dialog cu cei doi l-am realizat în 1998, tot la Radio Cluj, în direct, într-o emisiune de prînz. /…/ Abia după 13 ani am reușit să-i aduc, din nou, deodată, pe Alexandru Vlad și Ion Mureșan în fața microfonului /…/ într-un birou al revistei Tribuna, la scurtă vreme după ce, avantajați de astre numai de ei cunoscute, cei doi și-au lansat la Cluj, concomitent, romanul Ploile amare, respectiv Cartea Alcool. Tot aici, în capitolul al II-lea, am adunat și două scurte reportaje, apărute pe site-ul Radio Cluj, de la tot atîtea evenimente în care cei doi prieteni au fost protagoniști” (p. 12). Pentru privitorul din afară, dar implicat cât de cât în viața literară, prietenia lor avea ceva aproape mistic: cu cât se găseau mai mult unul pe celălalt, cu atât căutarea lor se adâncea. După ce, prin conviețuire îndelungată, fiecare știa ce preexistă în cel din fața sa, apropierea lor părea menită să ilustreze scepticismul social calibrat în laboratoarele mentale ale unui Montaigne: „Nu te șlefuiești, nu devii tot ceea ce poți deveni decât frecându-ți creierul de al altora”. Întorcându-ne la paginile cărții, vom da peste replici și amintiri, schimbate cu umor, despre anii spectrali din ultimul deceniu de comunism. Într-un fel, aici este oaza de divertisment a cărții, unde cei doi scriitori se copilăresc și se tachinează, împinși discret spre această stare de un Daniel Moșoiu, care își mimează rolul neutralității. Vorbind despre propriile debuturi, protagoniștii fac un fel de sociologie cu privire la evoluția vieții literare după ’90. Ultima parte a întâlnirii din sediul revistei Tribuna e un exercițiu de, să-i spunem ca la școală, „verificarea lecturii”. Prozatorul e provocat să vorbească despre poet și viceversa. Cum o fac? La un mod sublim, cum ne arată concluzia: poetul citește proză, ca să poată arunca o privire în viețile altora; prozatorul, citind poezie, se regăsește întotdeauna pe sine. Ne întoarcem din nou la Nota autorului: „În partea a treia veți găsi scurte, dar consistente, păreri ale prozatorului, ca răspuns la diversele subiecte pe care le-am abordat în emisiunile mele. Unele intervenții s-au derulat în direct /…/ altele au fost înregistrate cu reportofonul, la finalul unor evenimente organizate de Filiala clujeană a Uniunii Scriitorilor” (p. 12). Titlurile acestor scurte „intervenții”, stabilite – bănuim – de către realizatorul interviurilor, ni se par destul de elocvente, pentru a argumenta, într-un fel anume, latura pur umanistică a prozatorului: „…vraja și mirosul cărților, primele cărți citite”, „…autorii și cărțile care i-au marcat existența”, „...profesorul Mircea Zaciu”, „...romanul Ploile amare”, „...lecturile publice”, „…Mihai Eminescu”, „...cel mai frumos roman de dragoste din literatura română”. Ne-am opri doar la un scurt pasaj în care putem decoda un instinct olfactiv și asociații subconștiente de mare poet, însoțite cu intuiții hermeneutice, care ne pot aminti de pana unui Marcel Proust: „Am o carte pe care n-am uitat-o toată viața datorită mirosului ei. Era o ediție din Carson McCullers, În vara aceea verde…, așa a fost tradusă în românește, însă aici e vorba de ediția englezească care avea un miros de cimbru impregnat în cerneala de tipar. Și multă vreme n-am știut: e mirosul hîrtiei, e mirosul cernelii de tipar, e un miros care trebuie asimilat odată cu lectura acestei cărți – altă carte ar putea să aibă alt miros? Cărțile pot să ne transmită ceva și datorită mirosului? Oricum cartea aceea, pe care o mai am încă, îmi stîrnește o plăcere deosebită, uneori doar s-o deschid și s-o flutur în fața nărilor, mai mult decît în fața ochilor” (…vraja și mirosul cărților, primele cărți citite, p. 141). Gusturile literare pare că i s-au fixat scriitorului la o vârstă precoce, maturitatea consolidându-le cu noi și mereu alte argumente: „Cel mai frumos este Adela al lui Ibrăileanu. Este un superb roman de dragoste. Mai sînt și altele, desigur, dar la acesta mi-a rămas inima. Cînd l-am citit prima oară, nu eram familiarizat cu povești de iubire între oameni care au o asemenea diferență de vîrstă, scrise cu o asemenea liniște… O dragoste asumată nu temperamental, ci un pic altfel. M-a fascinat. Rămîne pentru mine și acum pe locul întîi” (Cel mai frumos roman de dragoste din literatura română, p. 156).
Cu statut de epilog, găsim un mișcător poem în proză al lui Ion Mureșan, în care poetul își întinde brațele după prietenul dus: „O absență cu față, o absență vorbitoare”. Ideea de „absență vorbitoare” e susținută și de un album fotografic, cuprinzând câteva instantanee antologice, care încheie volumul. O carte care suscită și întreține iluzia unui dialog real.

Autor: Viorel Mureșan