Aboneaza-te la newsletter





Vârste poetice sub cheia logosului

Iunie 2019

Cheia închisorilor mele este volumul Emiliei Poenaru Moldovan, apărut la Editura Colorama, Cluj-Napoca, 2018, o ediție revăzută și adăugită, realizată în note armonice, pe un portativ unitar. Gândit în patru grupaje, volumul coagulează etape distincte ale devenirii ființei, variate tonalități ale unui musical, ce îmbină armonios clasicul cu modernul. 
Asemenea picturilor lui Octavio Ocampo, realizate prin tehnica iluziei optice, și poemul Emiliei Poenaru Moldovan, privit gradual, este o adevărată provocare. Fiecare vers ascunde multiple imagini, iar mesajul transmis comportă varii semnificații. În ciuda suprapunerii și alinierii secvențelor, volumul, în întregul lui, pare un joc al formelor, în spatele cărora se conturează discret profilul spiritual al poetei, desăvârșit într-o imagine armonioasă. Autoarea scrie un poem al distanțelor și al apropierii, în care trecutul pare altceva privit din unghiuri diferite. Citite și recitite, versurile se metamorfozează, ochiul percepe noi imagini în spatele caleidoscopului liric. 
Dimensiunea autoreferențială este recognoscibilă chiar din titlu, o subtilă metaforă pentru eul claustrat în propria-i carceră, aflat într-o autoizolare asumată: „Eu dețin cheia închisorilor mele”. Salvarea o reprezintă însuși logosul, care capătă valențe taumaturgice: „Voi fi liberă cu fiecare atom strecurat/ prin dantelăria de rugină” (Poem nou). Poemul este o elevație superioară a cugetului și a spiritului frământat de neliniști. Amintirile recompun imaginea unei existențe vitriolante și sunt reflectate subtil prin metafora stilizată a „dantelăriei de rugină”, pentru ca apoi să fie eliberate prin logos. 
Poezia Emiliei Poenaru Moldovan fascinează prin singurătatea ei, prin autenticitatea trăirilor, prin sensibilitate și complexitate. Autoarea se joacă cu dimensiunile, cu amintirile pe care le închide și le eliberează prin cuvânt. Logosul reflectă stări distincte distilate liric într-o paradigmă a semnelor și semnificațiilor. Recompunându-se, poeta se redescoperă, se reinventează: „Chiar la ieșirea din bloc/ mă lepăd de poemul uscat/ cum un zumzet de buze/ în foița de staniol” (Imaginea mea recompusă). Lectura este cea care ascunde ori facilitează înțelegerea trăirilor ființei care reflectă asupra trecerii ireversibile a timpului. Vocea poetică este interogativă, retorică: „Mă-ntreb cum vei apărea: ca o prezență/ infinită înspăimântătoare o liniște/ o mare tăcere o mângâiere suavă/ odihnitoare o voce tulbure vâscoasă/ o tristețe o absență un chip al singurătății? Mă-ntreb cum” (Cum vei apărea). 
Parcurgând poemele, ai sentimentul unui joc de-a v-ați ascunselea în și prin logos, în spatele căruia vechiul eu îl completează pe cel nou printr-un stil metamorfic bine asumat: „La față m-am schimbat de atâtea ori/ că inima redusă la umila-i carnație/ vai n-o mai înțeleg/ vai n-o mai recunosc/.../ Corpul vine și merge./ Automat./ Acoperit ca un lințoliu/ de umbra ei” (N-a murit fata ci doarme). 
Spiritul ludic al autoarei se remarcă prin combinațiile pe axa paradigmatică și sintagmatică, iar amintirile sunt conservate de „Persistența memoriei”. Ele traduc relativitatea timpului și devin metafora acestuia. „Într-o zi, vom recunoaște oficial că, ceea ce denumim realitate, este o și mai mare iluzie decât tărâmul viselor”, scria Salvador Dali. Ca într-un tablou suprarealist, întregul univers creionat de autoare se fluidizează, creând, în esență, imaginea unei curgeri heraclitiene a timpului, tragicul existenței terestre: „Luna e-un alb metal topit pe care/ mâini conspirative îl toarnă/ în lingouri – uriașe sicrie” (Cunosc dulcele abandon), „așa îți strigi durerea,/ durerile, viitorul fără viitor, lenta/ veștejire a trecutului” (O bună vestire). Viața și moartea sunt părți principale de propoziție aflate într-o înlănțuire cronologică, doi poli legați de o existență finită, cuprinsă într-un malaxor al trăirilor contradictorii: „O, florile de salcâm palide/ precum veșmintele de mireasă”, „veșminte de mireasă/ veșminte de moartă/ până când oglinzile vor osteni” (Uioara Felix), „Într-o secundă viața de până atunci/ ți s-a înfățișat întreagă/ ca într-un perfect joc de puzzle./ Te întrebai mut de ce eu, de ce acum, de ce...” (Metropolitan).
Logosul s-a desacralizat, agonizând în interiorul poemului, revoltându-se împotriva rostirii: „Lehuze, cuvintele nu mai primesc vizitatori./.../ Dar pe noi să ne lăsați în pace/ Destul c-am născut o groază de monștri/ și cam tot atâți poeți” (Lehuze, cuvintele). Suferința metamorfozează ființa, redefinită din perspectiva unei noi imagini peste care a trecut timpul: „Privește/ stigmatele mele – mă mai recunoști?”
Grupajul Zile, vârste, nori vine ca o prelungire a primei părți, aceeași problematică a timpului completează imaginile devenirii ființei. Când estompate, când amplificate, amintirile prind un nou contur odată cu trecerea timpului. Ele sunt ademenite, readuse în prim-plan prin subtila muzică vivaldiană. Cuprins de o foame pantagruelică, omul mușcă violent din acestea, pentru a se hrăni cu substanța lor: „Treptat cuvintele noastre/ se decolorează până la o albă/ agonie” (Schimbarea orei); „Încerci să-ți amintești cât mai fidel/ Primăvara lui Vivaldi/.../ Ea – precum o cobră se va înălța/ din frunzișul putred și prundișul/ pârâului unduindu-se/ în dimineața eterică/ spre un nor de cocori./.../ Rămâi în extaz și tocmai de aceea/ mai vulnerabil la mușcătura ei/ neașteptată./.../ vor devora umbra unei amintiri/ ademenite o clipă” (Despre cum să ademenești o amintire).
Tonul testamentar este surprins în secțiunea Lumea de dincolo, iar trecutul devine amintire peste care se aștern trecerea și tăcerea: „Vorbesc neîntrerupt în versuri/ pe care vreau să le înțelegeți/ să le purtați din gură în gură/ precum aezii greci din vechime/ cu sunete de liră însoțite”; „Curtea e acum o inimă împuținată/ cu unghere unde s-au pitit amintirile”.
Poetă cu vocație, Emilia Poenaru Moldovan recompune vârste lirice pe un ton nostalgic și în excepționale variațiuni picturale, redate într-un mozaic suprarealist cu infuzii de modernitate lirică.

Autor: Imelda Chința