Aboneaza-te la newsletter





Filmografiile Simonei: Bokeh (2017)

August 2019

Gen: dramă/științifico-fantastic 
Durată: 92 minute 
Regizori și scenariști: Geoffrey Orthwein și Andrew Sullivan
Nominalizări: Panavision Spirit Award pentru cinematografie independentă (Festivalul de film internaţional Santa Barbara)

Chiar dacă privim în aceeași direcţie, vedem lucruri diferite. Chiar dacă trecem prin aceleași experienţe, ne comportăm diferit. Aceasta este ideea de la care pornește filmul despre care vreau să vă vorbesc. Titlul său este împrumutat dintr-un concept fotografic, care desemnează spaţiul mut, indistinctibil, tremurat parcă, pe care-l surprinde, ca un ochi mijit, lentila aparatului de fotografiat. Ca spaţiu negativ potenţează focalizarea spre adevăratul punct de interes. Dar uneori, tocmai ceea ce ni se așază în faţa ochilor, detaliul asupra căruia ne aplecăm cu toată energia, ne împiedică să vedem imaginea de ansamblu.
Ce înseamnă să fii viu și ce te ţine în viaţă? Pentru Jenai (Maika Monroe) și Riley (Matt O’Leary), un cuplu american aflat în vacanţă în Islanda, acestea sunt doar două dintre întrebările cu care se vor trezi atunci când, într-o bună dimineaţă, vor constata că pe străzi, în case, în splendidul peisaj islandez nu se mai vede ţipenie de om. Peste noapte, Reykjavikul în care sunt cazaţi și mai apoi, după cum vor afla, lumea întreagă s-a golit. Premisa este una științifico-fantastică, dar filmul nu alunecă pe panta clasică a filmelor de acest gen. Abordarea sa este, mai degrabă una artistic-filosofică și de aceea, nu mulţi vor avea răbdarea de a urmări timp de o oră și treizeci și două de minute molcoma extindere a graniţelor lumii frumoase, abundente, dar însingurate. Regizorii Geoffrey Orthwein și Andrew Sullivan îi invită pe spectatori să-și pună la rândul lor întrebări: „Cum ar proceda într-un context similar? S-ar retrage depresiv, dormind ceasuri întregi pentru a evada dintr-o realitate incomprehensibilă ca Jenai sau, mai degrabă, ca iubitul acesteia, ar cutreiera orașul, bucurându-se de tot ceea ce alţii au lăsat în urmă și care devine acum nu numai mijloc de supravieţuire, dar și prilej de a reinventa, de a reclădi o lume întreagă? Interacţiunea lor este una marcată de puncte de tensiune, pentru că reacţia lor la realitatea în care se trezesc e diferită. Jenai nu înţelege de ce a fost cruţată sau dacă această cruţare ar trebui interpretată ca un abandon, iar Riley e provocat de starea sufletească a fragilei sale iubite, căreia încearcă să-i arate mereu cât de frumoasă este lumea în care trăiesc. Nu știm nimic despre biografia personajelor, iar apelurile telefonice disperate ale fetei, la care nu răspunde nimeni din familia sa, nu sunt revelatoare. Știm însă care sunt cele două obiecte simbolice care-i definesc: jurnalul pentru Jenai și astfel nevoia intrinsecă de a găsi un spaţiu intim, securizant, și aparatul de fotografiat vechi al lui Riley, prin intermediul căruia el reţine, imortalizează esenţa frumoasă a unui imediat care scapă vederii. Dacă filmul câștigă dincolo de concept, atunci cu siguranţă câștigul este unul de tipul poeziei vizuale (director de imagine: Joe Lindsay). Islanda este pur și simplu minunată și detaliile fotografice ale lui Riley reușesc să te transpună într-o stare de contemplaţie estetică.
Îndrăgostiţii sunt tot ce și-au mai rămas unul altuia, dar cu toate acestea, nimic nu dă impresia că ar înainta ca o pereche, ci ca niște elemente disparate, care-și reconfigurează universul: este dragostea suficientă într-o lume solitară? De câţi alţi oameni avem nevoie pentru a nu ne simţi singuri? Cât de mult putem, cu adevărat, împărtăși celuilalt? Și în iureșul acesta de gânduri, cei doi îl descoperă pe Nils, un bătrânel retras la o cabană, care are propria viziune asupra lucrurilor: ei nu sunt ultimii trei rămași, ci unul plus unu plus unu...
Cu foarte puţine stângăcii tehnice (setea bătrânului, scena liftului), cu un număr minimal de actori care reușesc totuși să exprime emoţie pură (ieșirea din apă a lui Riley, avionul abandonat, ritualul înmormântării și căutarea sensului acestuia), cu un final care invită la discuţii, filmul se cere văzut și revăzut, pentru că este o provocare intelectuală și un prilej de meditaţie asupra ideii de singurătate, de relaţie, de existenţă și asupra sensului pe care-l dăm lumii din jur. Când încetează lumea să aibă sens și de ce, privind în aceeași direcţie, vedem lucrurile atât de diferit?

Autor: Simona Ardelean