Aboneaza-te la newsletter





Crochiuri de ieri și de azi

Septembrie 2019

Cuvântul potrivit pentru a descrie activitatea scriitorului Ion Pițoiu-Dragomir este prolificitate, definindu-se drept un atlet al scrisului, un maratonist al condeiului în adevăratul sens al cuvântului. Cerul unui ocnaș – subintitulat metaroman – a apărut la Editura sălăjeană Caiete Silvane și reprezintă o colecție de micropovestiri, de crochiuri de ieri și de azi. Scriitura poate fi receptată pe mai multe niveluri de semnificație; pe de o parte este o alegorie a unei perioade închise, o Românie concentraționară cu efecte devastatoare în timp asupra ființei: „Un anchetator a trecut pe lângă mine, a lovit cu piciorul scaunul pe care stăteam și acesta s-a prăbușit brusc. Genunchiul drept scheuna, cel stâng hohotea! Durere închisă, înghițită («Dacă le arăt că sufăr, se vor năpusti animalic asupra mea!», gândeam)”, pe de alta un dialog cu sinele însingurat și o meditație asupra devenirii: „Că ne preocupă devenirea, că am încercat să vedem ce este dincolo de acest fierbinte cuvânt (când începe? cum începe?), că, uneori, am avut impresia că ne apropiem – poate că am făcut, oarecum, un pas abia – totdeauna tânjind, continuu frământându-ne, mereu având ca icoane pe aceia care îl trăiesc, totdeauna aflându-ne în căutarea lui... Toate acestea sunt, desigur, muguri de stări și... nimic... mai mult! Tindem, dar... tot. Nimic rămâne! Tindem!”
Scrierea este un holos reflexiv asupra existenței din afară și dinăuntru, un dialog al ființei frământate, un subtil joc al spațialității – „jos, abisul și zările lui frânte, sus – cerul cu ultima șansă!” Două întrebări revin obsesiv: „Ce sunt? Ce nu sunt?”, sugerând căutarea, nevoia unui centru, dorința de identificare. În acest sens, romanul din interiorul romanului poate fi receptat ca o parabolă a devenirii ființei în interiorul ei. Ion Pițoiu-Dragomir realizează un joc al umbrelor în care trăirile se malaxează, efigiile trecutului ușor recognoscibile se amalgamează cu cele ale prezentului în care ființa se caută necontenit. Se poate remarca dexteritatea cu care autorul își conduce dialogul în încercarea de a aduce în prim-plan niște figuri familiare dintr-un trecut amputat, amestecând tonul discret memorialistic cu cel expozitiv într-o ficțiune cu note ironice. Aceste crochiuri surprind imaginea unor personalități distincte care își joacă uneori grav, alteori ludic rolul pe scena istoriei. Unele portrete sunt caricaturizate până la hilar într-o redare din interior. Gama în care își construiește discursul este una aparent degajată, iar abordarea este pe alocuri infuzată cu note sentimentale, în ciuda faptului că autorul se vrea a fi obiectiv, detașat, ironic în conturarea unei societăți bolnăvicioase. Din întregul narativ transpare caracterul autoreflexiv, dar și o autoanaliză lucidă, o parodiere a propriului trecut: „of, cum rodea mândria în mine, cândva, ca un șobolan înfometat! – abia acum recunosc (sunt gata să primesc în față privirile tuturor!), cu tot Albul din mine mărturisesc, fără niciun strop de rezervă, că n-am fost nici autentic, nici firesc, nici simplu, nici deschis totdeauna”. 
Cerul unui ocnaș este un microroman spovedanie, mărturisire, o autoscopie a unui eu scindat: „«Până nu trăiești ce este dincolo de cuvântul «smerenie», totul, absolut totul, este doar o încercare și atât!», a rostit el și m-a privit lung – zâmbea în el, am văzut asta!” „Călugărul lui” cu care se află într-un permanent dialog este în esență un alt eu în căutarea propriului eu. Este o dedublare a ființei care nu se regăsește, pierdută în timp, în convenții și stereotipii obositoare: „Așadar El coboară în tenebrele ocnei și («De unde a apărut călugărul meu?! Doar n-o fi trecut prin roca de sare ca un fulger – lin! – de lumină!») ne purifică toate gândurile. În primul rând pe cele care ne spintecă liniștile!”; „Vezi, părinte? («Nu știu când ai dispărut! Nu știu cum ai apărut! Ce bine că...!»), vezi că pe ea nu mai cade nicio lacrimă? Că în mine nu mai este nicio lacrimă! Sunt pustiu, părinte! Sunt șarpe veninos! Scorpion sunt! Sunt uriașă temniță care înalță temple schiloade, să mi le dărâme celelalte animale, oamenii!” 
Carcera, sicriul de sare sunt laitmotive ce sugerează solitudinea ființei într-un univers limitat din interiorul cărora observă și se observă, reconstituie fulgural și fragmentar trecutul: „Acum, în sicriul de sare, alte gânduri îmi ruginesc existența”. Atitudinea iscoditoare a eului traduce nevoia înțelegerii, deslușirii unei interiorități fragile: „ne îndeamnă să ne întrebăm ce fel de oameni sunt monahii (câtă lumină au absorbit?, cât nu mai sunt ei înșiși, ci o «umbră strălucitoare» a celorlalți?), cum pot ei să nu fie «îngeri căzuți»? (...) Cum nu i-a mușcat orgoliul veninos?!” 
Cerul unui ocnaș este o scriere cu inflexiuni lirice și religioase în jurul căreia glisează motive precum suferința, singurătatea, lumina. Eul, ocnaș închis în propria-i carceră, se constituie ca parte integrantă din acest scenariu numit existență, aflat într-un joc al distanțelor, într-o dialectică a identificării – îndepărtării de sine. Conversația cu eul, cu celălalt devine antidot pentru singurătate: „Noi, părinte, aici suntem doar numere de ordine, nu mai avem identitate, nu mai suntem oameni! Nici vite pentru muncă nu mai suntem, pentru că ne-am transformat în mașini de lucru, în roboți!”, „Mare nevoie aveam de mine – celălalt...”, „Ocnașul își mută privirea în față, în spate, unde curgeau tunelurile muncii ocnașilor, tunelurile morții”; „Sinele meu, eu-celălalt-pe-care-îl-vreau-altfel”.
Cerul redă segmentarea ființei, reprezintă o autolimitare și este legat de motivul pragului, al porții, al sicriului, traducând încercarea de a depăși universul interior, strădania unei concilieri. Privirea pătrunde dincolo de ceea ce este vizibil ochiului exterior și redă o endoscopie a lumii aflată sub controlul unor forțe menite a distruge ființa, dar și valorile umanului: „scopul lor (privește plafonul) este să ne strivească tot ce avem uman în noi. (...) Ei văd permanent mișcările noastre – toate mișcările! – și aud fiecare sunet pe care îl rostim! Echipe întregi de supraveghetori ne urmăresc!” Dialectica interior – exterior aflată într-o permanentă zbatere traduce nevoia imperioasă de eliberare. Scrierea se definește prin perspectivele ei aflate în planuri diferite și redă o geometrizare a privirii: evadare – resemnare, departe – aproape, limitat – ilimitat, lumină – întuneric, nadir – zenit. Interiorul se transfigurează într-un dom al cunoașterii, al nevoii de recunoaștere, iar evadarea pare posibilă, plauzibilă: „Dincolo de ultima poartă, acolo jos, găsești adevărul fără să-l fi căutat!” „Chiar și în adâncurile oarbe fiecare ocnaș are un cer al său!” Jocul tragic al ființei nevoită să se dedubleze traduce nevoia de protejare, de conservare a propriului eu într-o halucinantă devenire: „Numai că, reține!, este un alt fel de joc! Este unul mai mult decât serios: este unul tragic – nu mă întrerupe! – în care am fost nevoit să interpretez un rol. Totdeauna să par «altul»”; „Așa mi-a cerut viața (...): să nu fiu eu, ci să fiu eu-celălalt!”
Rostirea lui Ion Pițoiu-Dragomir este una sacadată, accentuată, interjecțională, presărată cu pauze psihologice multiple, o adevărată regie discursivă, care evidențiază caracterul teatral al scriiturii. Prozatorul este dublat de actorul menit a-și juca piesa în limitele tragicului, grotescului, hilarului existențial: „Te rog să mă crezi că nu în-țe-leg nimic”, „o-ho!”, „Blooooond?!”, „Atunci...?” 
Cerul unui ocnaș abordează o tematică variată de la neliniște, reculegere, căutare, la rugăciune, identificare și acord între ființă și spațiul în care trăiește. Ion Pițoiu-Dragomir este un scriitor interesant de urmărit, devenit o voce într-o permanentă descoperire.

Autor: Imelda Chința