Aboneaza-te la newsletter





O oarbă așteptare pe podișurile sterpe

Octombrie 2019

Oamenii ţin în vitrinele casei ceşti de cafea şi farfurii colbăite, pe care nu le folosesc niciodată. Cică sunt… prea valoroase. De sărbători. Acele obiecte supravieţuiesc morţii oamenilor. Aşa am amânat şi eu să scriu despre cartea cea mai dragă. Mi-am găsit scuze, am escamotat motivele, până mi-am dat seama că astfel refăceam trama cărţii. E vorba de Deșertul tătarilor de Dino Buzzati (tradusă de Niculina Benguş, Ed. Minerva, Bucureşti, 1972), unde pluteşte o aşteptare oarbă, o alienare sigură, cu trimiteri livreşti între Kafka şi Borges.
Cum am descoperit romanul lui Buzzati? După terminarea facultăţii, când fiecare coleg s-a îndepărtat de matcă. Ne scriam scrisori, cu acelaşi mesaj insistent: „Voi părăsi acest loc provizoriu!”
Şi, deodată, bomba! Cartea. Personajul lui Buzzati (tânărul ofiţer Giovanni Drogo) crede la fel. Că gloria îl aşteaptă. Nu ştie că rugina, rutina, inerţia, amânarea, înstrăinarea... pândesc inexorabil. Drogo a fost trimis în Fortăreaţă pentru un timp neprecizat. La început totul i se pare insuportabil. Vrea fapte grozave, vrea luptă (Jacques Brel cântă Zangra pe un text ce aminteşte de „Deşertul tătarilor”), vrea evenimente memorabile. Nu se va întâmpla nimic. Speranţe sterile, obsesionale, obişnuinţa ca un drog, plus amânarea – iată elementele cu care operează Buzzati. Aşa se obişnuiesc oamenii cu banalul, cu monotonia, amânând marile realizări, nefolosind ceştile de sărbători. Am tot amânat să procur filmul omonim, până ieri. Îmi aminteam că odată, înainte de 1989, s-a dat la televizor Deşertul tătarilor. Eram la Mediaş în vizită la prieteni şi mi-a fost frică să văd filmul. Sună bizar? Spaima de dezamăgire, de rănire a unui orizont de aşteptare. Buzzati s-a născut în 1906 şi a murit în 1972 la o clinică din Milano (moartea sa se aseamănă cu cea a eroului său din nuvela Șapte etaje). Prima sa carte a fost Barnabo, omul munţilor, unde coexistă temele sale preferate: aşteptarea, scurgerea vremii, proiecte neîmplinite, magia, fantasticul, renunţarea... Scriitorul şi-a dramatizat nuvela Șapte etaje, dându-i drept titlu Un caz clinic. În 1953, Giorgio Strehler însuşi a regizat piesa pentru „Piccolo Teatro” din Milano.
„Nimic nu se luminase încă bine de ziuă, când Drogo se trezi din somn şi-şi îmbrăcă pentru prima oară uniforma de locotenent [...]. Era ziua mult aşteptată, începutul adevăratei sale vieți”.
Aşa începe romanul, aşa debutează speranţele. Imitându-i pe alţii, mi-am pregătit şi eu câteva „cărţi de salvat”, cărţi de dus în insule, pe munţi, în viaţa de apoi... Prima e Deşertul tătarilor şi sper să văd... azi filmul, să nu mai amân. Da, o să-l văd, promit... „Din nou picurul rezervorului, din nou o altă stea care alunecă dincolo de dreptunghiul ferestrei”. Şi dacă nu-mi voi găsi timp? Un portal, un cal pe un drum alb... „Dacă toate regulamentele acelea atât de încâlcite nu erau decât nişte pretexte pentru a-l împiedica să se reîntoarcă în oraş?” Ipoteze. Absurd. Kafka. Deodată, moartea devine ceva firesc. Drogo era bătrân, ros de boală; obloanele cădeau frenetic şi „acea îndelungă explorare a podişului dinspre nord, dorinţa de a face carieră, nesfârşiţii ani de aşteptare, i se părură acum ceva meschin şi fără noimă”. Gata! Mă duc să văd filmul, să mă eliberez de amânarea... buzzatiană. Spre film, înainte marş! Un film din 1976, regizat de Valerio Zurlini, cu Vittorio Gassman, Philippe Noiret, Jacques Perrin, Fernando Rey.
Zurlini s-a născut în 1926, a murit în 1982, iar capodopera sa rămâne Deșertul tătarilor.
Îmi place filmul. Un început cehovian. Muzică de pian (Morricone semnează muzica). Un cal pe pavaj, Drogo urcă spre munţi. Destinul? Necunoscutul, pustietatea, misterul... Fiecare crede că undeva îl aşteaptă ceva („ce-i al tău – e pus deoparte”). O tristeţe ca în Tinereţe fără bătrâneţe. Fortăreaţa „moartă” apare. În faţa ei curge apa într-o dezordine neliniştitoare. În interior e un adevărat labirint. Îmi aminteşte de cetatea Alquezar din Spania (aproape de Huesca). Imaginile sepia concordă cu vântul întrerupt, sugrumat, cu tropăitul de cai. Vestoane albe, lumânări viscontiene, vioara, prezentări politicoase, limbaj militar... Inutilităţi ca un nisip borgesian. Deşertăciune sub munţi neclari, cu crivăţ şoptit, nisip, colb, pietre. „Unii au văzut călăreţi pe cai albi!” Vin sau nu vin? Din deşert?
E o legendă? Ce contează? „Aşteptăm duşmanul”. O atmosferă egală cu romanul. Goarna stridentă, rezervorul ce picură, gemuleţul, crenelurile cetăţii, kilometri şi kilometri de deşert, un cal alb solitar, făclii, imagini albastre, tivite cu negru, în sunet de ploi şi de tunete, lămpi aprinse, obscurul la el acasă, un du-te vino fără sens... O adiere kafkiană şi – totuşi! – nu e Kafka, chiar dacă eroului i se refuză visul. De ce nu e Kafka? Pentru că în final, Drogo se eliberează de absurd. Anii aceia de aşteptare, de dorinţă de carieră i se par meschini. Romanul a apărut în 1940. O capodoperă cu filiaţii neaşteptate: Kafka, Camus, Poe, Borges, Calvino, Dostoievski. După 36 de ani, Zurlini ecranizează cartea. La patru ani după moartea lui Buzzati, cu şase ani înainte de propria sa moarte. Da, o ecranizare fidelă, convingătoare, răscolitoare, perenă.
Aşadar, dragi prieteni, înainte de a coborî din Fortăreaţă, alungaţi de vanităţi fără sens, spre culisele întunecate ale propriei vieţi, folosiţi ceştile de cafea puse la păstrare pentru ocaziile unice. Ocazia e acum, aici şi nu într-o îndelungă explorare a podişurilor sterpe.

Autor: Alexandru Jurcan