Aboneaza-te la newsletter





Note versatile

Octombrie 2019

Cel mai recent volum semnat Theo Gușat, Notă de subsol la întuneric, conține 83 de poeme + 2 poeme BONUS!, cum putem lectura pe coperta cărții, apărută la Editura Primus, Oradea, 2019, cu o prefață semnată de Ioana Cistelecan. Poetul sătmărean a fost atras de spațiul cultural orădean, care l-a și adoptat, unde își finalizează studiile universitare în 2013, sub atenta observație a profesorului Ion Simuț, care îi și coordonează lucrarea de licență, având ca titlu, „Spectacolul morții în literatura română”. În anul 2011, înregistrează debutul în proză, cu un (micro)roman, Țara mea nu are nume de femeie, apreciat pozitiv de criticul Alex Ștefănescu, iar în 2016 îi apare volumul de poezii Garderobă, premiat la Festivalul de Literatură „Alexandru Macedonski”. Se profilează, așadar, un scriitor interesant ce abordează dezinvolt genuri diferite, pe care Marius Miheț îl portretizează în prefața romanului mai sus-menționat, ca fiind „un rebel și impulsiv, nonconformist, (…), singuratic și homofob”.
Dincolo de portrete și portretizări, prezentul volum vine ca o decriptare a universului interior, scris într-o tonalitate existențialistă, traducând o căutare febrilă într-un spațiu dominat de confuzie și neliniște. Tema morții îl preocupă pe tânărul scriitor încă din perioada studiilor universitare și revine ca o constantă, devenind marcă a discursului liric. Moartea e privită ca un spectacol al absurdului existențial, ca punct terminus al vieții aflate sub semnul dubitației. Tonul este angoasant, întregul op creând impresia de continuu și discontinuu, de linie dreaptă și frântă, de parte și întreg. Însuși titlul cuprinde o nuanță versatilă asemenea unor parfumuri delicate, o esență distilată poetic; este o notă de fond cu valoarea greutății moleculare cea mai ridicată, fiind expresia finală a trăirilor lirice.
Volumul debutează ex abrupto, moartea, suferința, singurătatea sunt subiectele în jurul cărora glisează vocea lirică. Din țesătura poetică foarte complexă se conturează în filigran un portret al unui Iov, macerat de propria-i suferință și al unui Iona, condamnat la însingurare: „Viața mea e un veteran/ cu o singură întâmplare inedită de povestit,// Într-o asemenea zi s-a născut Iov” (Ciclu). Textul, în întregul lui, poate fi abordat din două perspective, pe de o parte hermeneutică, pătrunzând în sensul profund al trăirilor, în subterana ființei, în încercarea de a decripta mesajul poetic, pe de alta, mai aproape de structuralism, de arhitectura și ingineria textuală prin care se amalgamează elementele ce alcătuiesc întregul. 
Scrisul devine pretext pentru meditație asupra existenței și a sensului ei, asupra destinului ființei pe axa devenirii, o încercare de integrare în tot, de identificare cu sinele și de înțelegere a lumii: „Nicio poveste care începe cu moartea unui copil/ de cinci ani nu se va sfârși bine (...)/ Dacă vrei să treci peste, știi, trebuie să devii parte din/ ceea ce poartă un nume de loc străin: Lumea” (Poem cu flori și zâne). Sentimentul transmis de poet este de maximă nesiguranță, de îndoială și incertitudine, de rătăcire în macrocosmos, de pierdere a propriului sens. Volumul se derulează pe axa suferinței, iar vidul existențial impactează ființa, gravitează în jurul ei până la disoluția totală. Relația eu-lume este drapată cu discrete referințe intertextuale: „Zilele în care nu ne gândim la moarte sunt puse deoparte,/ sfințite, extraordinare, ieșite din comun.// Și ziua de azi,/ o nostalgie în travaliu.//(...)/ ce minune că suntem aici, ce teroare că suntem aici! (Diptic). 
Poemele se constituie pe o țesătură de trăiri derulate într-un prezent etern: „ca o zi din calendar în care se comemorează aceeași durere/ în fiecare an”; „Precum Pământul nostru albastru într-o singurătate în expansiune”. 
Theo Gușat construiește o adevărată rețea, un graf ce are la bază relații între stări și trăiri, sentimente orientate spre un nod comun, suferința, moartea, ajungându-se de la o extremitate la cealaltă printr-un singur pas, și anume, trăirea manifestată poetic: „Toate visele îmi intră de acum/ direct în spam.// Spune-mi ce ai în spam să îți spun cine ești! mi s-a zis odată./ (Spam e ceea ce cicatricea refuză să-și amintească despre rană)” (Marea Uitării). 
Discursul poetic este cerebral, iar poetul un lucid, un reflexiv, cu o gândire identitară, având o profundă conștiință a sfârșitului ineluctabil. Poemul este o reflexie, în note grave, simboliste: „Fotografiile aveau mirosul tristeții dintr-o sală de teatru./ Să îmbrățișezi e o chestiune de viață și de moarte.// Tot ce știu despre tristețe: sunt un bun trist./ numele și de unde începe.// Da, tristețea e umărul potrivit. Plângem știind că vine ziua de mâine,/ dar nu mai e ca pe vremuri, ziua de mâine nu se mai țese cu o zi înainte” (Poemul cu trenul). Abil observator al realului, perfect ancorat, poetul realizează o radiografie caustică, vitriolantă. Viziunea este sumbră, rece, casantă. Arta nu mai îndeplinește, precum afirma Aristotel, funcția de catharsis, ea nu mai are menirea de a reface conexiunile. Ea doar constată, mărturisește și se mărturisește: „Nu putem coase rupturile dintre noi cu artă; nu îl putem înșfăca pe înger/ de inimă așa cum, în cădere, omul s-ar apuca de marginea canionului” (Babilon 4.1).
Viața și moartea sunt cele două coordonate între care se construiește existența futilă, insignifiantă, percepută ca o zbatere între cei doi poli, care se intersectează într-un punct, sfârșitul: „Viața e o foaie albă./ Moartea e o foaie albă.// Moartea o lași nescrisă,/ ai văzut cât de nereușită a fost viața:// o lași să rămână tot ce poate deveni./ Îți poți permite doar să pui un punct undeva” (Blank).
Textul lui Theo Gușat se dezvoltă sub presiunea unor trăiri vitriolante, a unui deconstructivism poetic și ființial, a unei viziuni destructurate asupra realului, care mistuie ființa: „Precum viața, timbrul vioarei ne dă o certitudine încă de la prima notă:/ orice cântă violonistul, în final, ascultătorul tot va muri” (Ce spune instinctul); „Lumea devine un loc tot mai bun pentru murit./ Poate atunci ne vom da seama: totul e întuneric!// dintotdeauna am vrut, de fapt, să murim,/ iar teama de moarte nu era decât o fugă de acest adevăr” (Notă de subsol la întuneric); „Ți se dezasamblează imaginea de sine și ierți oglinda./ Lucrurile din care ești făcut învață despre tine cum să te deconstruiască” (Singularitate).
Poemul devine liantul între eu și lume, între interiorul febril și exteriorul banal, este echilibrul ființei, cârja poetului: „Între tine și urlet n-ai niciun alt reflex,/ precum îți pui mâinile în față când cazi, înainte să țipi./ Poezia e o asemenea cârjă” (Prozac).
Theo Gușat se anunță un poet neliniștit, febril, pătimaș al cărui scris grav, viu îl definește și îl personalizează.

Autor: Imelda Chința