Aboneaza-te la newsletter





Rănile transformate în lumini

Noiembrie 2019

Vara s-a scurs printre degete (ale cui?), în timp ce cinematografele hibernează.
Oamenii caută căldura de afară, ignorând flăcările nevăzute ale artei a şaptea. Mai bine să fugim de boala imaginilor? În filmul lui Wim Wenders, Până la capătul lumii (1991), Claire e dependentă de imaginea ei din copilărie. Ea se îndrăgosteşte de Trevor şi colindă lumea.
Deşerturi, avioane, maşini, iradiaţii, supercivilizaţie... Ce face Trevor? Culege imagini, să le ducă mamei, care nu mai vede. Tatăl a construit un laborator subteran oftalmologic. Fiecare vrea imagini, în afară de Sam, care scrie o carte. Fuga de tehnică? Lectura ca remediu? Chiar şi sfinţii lui Wenders (din filmul Aripile dorinţei, 1987) notează în caietele lor tot felul de bizarerii. Ei sunt invizibili şi asistă la Berlin la realizarea unui film despre al Doilea Război Mondial. Au grijă să păstreze distanţa, să rămână „spirit”.
Preferăm imagini, cărţi şi monitoare, decât o iubire maladivă, nu? Despre asta vorbeşte, Chabrol în filmul Infernul (cu Emmanuelle Béart şi Jean-Pierre Cassel). Imediat ne gândim la romanul lui Buzzati, O dragoste. Bărbatul începe să-şi pândească soţia şi o tortură neagră se instalează în spiritul său. Încep viziunile, imaginile false, teatrale. Ridicol, obsesie, palme, gelozie oribilă! Tracasarea e prezentată gradat, clasic. Dacă tolerezi, ierţi, dai naştere unui monstru, adică nebunie, psihoză, oglinzi, pândă, sonerii... Coşmarul continuă, infernul n-are sfârşit. Mai bine o iubire normală cu etape știute, fără dereglări cerebrale, ca în Casa de jad, un film din 1988 de Nadine Trintignant, după un roman de Madeleine Chapsal. Joacă Jacqueline Bisset şi Vincent Perez. Femeia din film e scriitoare. El e tânăr şi zvăpăiat. Își fac o casă comună, au o cameră de filmat. Iar imagini! Mai apoi, dragostea lui dispare. Ea a rămas singură, telefonează, se umileşte, bea vin, bea pilule. Ajunge în spital (dragostea nu poate fi raţională!), revine şi... scrie un roman, pe care îl cumpără şi el, bărbatul devenit indiferent. Îmi amintesc de o altă femeie, care şi-a transpus suferinţa în muzică. E vorba de filmul Albastru (1992) de Kieslowski, cu Juliette Binoche. Soţul a fost muzician, căsnicia părea perfectă. După moartea lui, ea descoperă că el o înşela cu o studentă. Decât să se răzbune, decât să plonjeze în resentimente, mai bine devine generoasă şi continuă lucrările muzicale ale soţului.
Dacă tot e vară, mai reflectăm puţin la febra iubirii. Cum era în Splendoare în iarbă (Splendor in the Grass, 1961) de Elia Kazan? Iubirea ca uragan, nebunie, gripă, înainte de banal, compromis, supravieţuire. „Splendoarea iubirii dintre noi” continuată cu acel „căutăm puteri în ce-a rămas”. Iluziile tinereţii... spitalul de nervi, împotrivirea ei la iubirea carnală... În final: el e căsătorit, ea îl vizitează acasă. Atât. Amintirea. Imagini!
Regizorul Mauro Bolognini a realizat în 1981 filmul Dama cu camelii, după romanul lui Dumas-fiul, cu Isabelle Huppert, în rolul titular. În film apare şi Dumas-tatăl. Există un paralelism perpetuu între realitate şi jocul secund al artei. Eroina iubeşte un om care va scrie o carte despre ea. El îi spune: „Simt că tu eşti destinul meu”. Desigur, terapeutica scrisului, fuga în artă, în cuvinte şi imagini. Fuga de realitate? A ştiut Braque ce spune: „Arta e o rană transformată în lumină”. Lumina verii e efemeră, însă cinemaul are acele străluciri magice perene, vindecătoare.

Autor: Alexandru Jurcan