Aboneaza-te la newsletter





Peisaj lăuntric – Autoportret

Noiembrie 2019

Poezia este o călătorie în labirintul interior al ființei, reprezintă o matrice drapată cu emoții, o reflectare a lumii artistului, o simbioză a simțurilor decantate și coagulate. Recentul volum al Mariei Pal, Cealaltă față a umbrei, apărut la Editura Neuma, 2019, reafirmă sensibilitatea metaforică, alunecând discret spre o dimensiune metonimică. Poemele comprimă temele și motivele universale, precum viața și moartea, tăcerea și solitudinea, lumina și întunericul. 
Autoarea propune un alt tip de discurs poetic, o continuare oarecum firească a volumelor anterioare, însă într-o reorchestrare originală: volum-simfonie în care sunt antrenate instrumente muzicale ce acompaniază stări lirice și volum-pictural, decorativ, cromatic ale cărui desene sunt realizate în tușe fine, menite a reda frământări interioare ale unui eu solitar: „ademenit de-un flaut cu trup ispititor de șarpe/ îngerul tău păzitor se oprește la o altă fereastră” (Ademenit de un flaut); „în plin hazard/ timpul se pictează singur/ tăindu-ți venele// (...)/ și-un recviem abia auzit în ochii tăi” (Autoportret); „bucuria/ ca dintr-o vioară izvorăște-n tumult” (Apa își ascunde formele).
Poeta, închisă în cercul unei singurătăți, creează o atmosferă de reverie, care-i va anima semi-întunericul; volumul în întregul lui este un du-te-vino între teluric și celest, între noapte și zi, între lumină și opacitate: „zăpada se întinde apatică/ privește-n pământ ca-ntr-o oglindă aburită/ când stelele își risipesc sămânța/ acompaniată de corul tăcerii” (Din vânzarea tăcerii). Noaptea este un moment de taină, un moment al creației, iar poezia este o sărbătoare a spiritului, o liturghie în care se reeditează actul genezei: „liniștea seamănă cu o duminică”, însă și motiv de suferință, logosul fiind un labirint care învăluie și acaparează: „citești hieroglifele din lava ce clocotește-n adâncuri/ descifrezi înfiorarea din șoapta și din plânsul hârtiei”. Volumul este un joc de lumini și umbre ceea ce apropie poemul de clarobscurul pictural: „drumul tău de-ntoarcere e prin întuneric/(...)/ când anotimpurile stau la masa/ unde lumina-și odihnește rănile” (Pipăi noaptea).
Universul poetic devine un prelung cearcăn decorat cu absențe și cu tristeți, o accentuată pândă a golului existențial. Vidul interior conlocuiește cu o nedisimulată voință de manifestare, de exteriorizare. Rezultatul e un efect dulce-amărui, o metaforă a decadenței. În această metaforă se configurează un mod de a percepe și simți lumea, o emotivitate contingentă: „acum chiar în această clipă/ cineva înlocuiește crucea piroanele spinii cu planete albastre/ iar tu-ți speli mâinile într-un curcubeu”, „cearcănele câștigă trofee/ suferința clocotește învolburată fără sfârșit/ îngerul păzitor refuză/ să se mai privească-n oglindă”. 
Agonia acestei lumi este contemplată cu gravitate, de la o amplitudine tăcută. Poemul Mariei Pal are, în luciditatea lui, un soi de liniște amenințătoare, care tulbură fără a îngrijora: „trădările nu mai îngenunchează/ și-ți ard sufletul cu scrieri de smoală”. 
Discretele trimiteri intertextuale se doresc a fi un dialog cultural între generații. Autoarea stă la masă cu timpul și găsește în devenirea lui simboluri pentru definirea stărilor interioare, le resemantizează într-un lirism cu valențe expresioniste: „cel ce umblă pe ape înalță cerul cu câteva orizonturi/ iar cineva numără umbrele ce și-au ascuns fața-n călimări”, „dacă știi cine ești/ surprinzi cum se-mblânzește îndoiala/ cum se renaște din cenușă/ și înălța doar prin bătăile inimii/ cum se spală iluzia pe picioare/ (...)/ și străbate cel mai întortocheat labirint/ la braț cu Faust” (Dacă poți destăinui), „plouă amarnic în cântecul lebedelor/ cu tristețea ta/ eternitatea coboară de pe cruce”, „ard coroane de spini/ pe trupul fulgerului/ poposit pe masa ta/ pentru ultima cină” (Îți privește mâinile). 
Logica textuală este deopotrivă a ascunderii și a revelării. Corbul devine o mască a artistului ce imprimă o viziune sumbră. Pasărea traduce temerile ascunse ale ființei, ale sfârșitului iminent, ale dublului întunecat, iar tulburarea se datorează unui eu scindat: „niciun cer nu mai eclipsează/ misterul pe care-l furișează-n tine stolurile de corbi”, „atunci/ corbii te vor îngădui între ei/ ca pe-un enigmatic poem/ pe care îl vor citi pioși seară de seară/ la întoarcerea spre cuiburi”.
Atenuarea clarității implică o estompare a luminozității: „ploaia înțeapă lacul cu-o mie de ace/ și-n reflexe verzui devine opac precum obsidianul”. Lumina, în poemul Mariei Pal, se condensează până la granița întunericului, putându-se astfel observa un fenomen fizic și spiritual pe care Hans Sedlmayr l-a considerat important pentru cultura modernă și anume „secularizarea luminii și, în ultimă instanță, destrămarea, sau radicala modificare a statutului ei”. Astfel, poeta creează poeme-umbră pentru definirea stărilor poetice contradictorii, pentru a trasa conturul unor siluete, ritmuri și trăiri devenite simbol al artistului însingurat: „fluturii te învață/ cum să închizi umbra într-o colivie/ fără nicio duminică”, „ca pe niște caiere/ umbrele torc raze aduse de vânt”, „trăiești frenetic/ precum o lumânare ce arde la ambele capete/ îmbrăcat dintr-o singurătate/ în altă singurătate”.
Tăcerea este de plumb, bacoviană, sumbră: „Doamne,/ ce tăcere de plumb în surâsul acestei clipe”. Tristețile se succed ca într-o mișcare browniană, atrase de trăirea incandescentă, vitriolantă. Ființa își asumă destinul lui Iona și se condamnă la izolare: „în fiecare clipă te-ntâlnești față-n față cu moartea/ (...)/ nici de fulgerele ce-ți pătrund în trup/ într-o mișcare browniană/ sau de cuvintele ce răsucesc funii peste funii/ cu noduri întortocheate”, „înoți prin noapte ca Iona în burta balenei/ și vezi mai colorat decât orbii/ ce trag peste ei lumina de funii”.
Întregul volum devine un amestec de culori și sunete vibrante, desăvârșit într-un poem-suferință, un autoportret liric în note variate, recognoscibile la un nivel mai profund decât o simplă lectură, o amputare simbolică a ființei, toate redate în tonalități naturaliste: „într-un univers paralel/ van Gogh trece desculț prin lanuri de grâu/ (...)/ în iarbă/ urechea tăiată îmbăiază furnici”.
Maria Pal este o poetă complexă ce se reinventează necontenit, dar care își păstrează ambitusul, adăugându-i de la un volum la altul discrete inflexiuni.

 

Autor: Imelda Chința