Aboneaza-te la newsletter





Mozaicul unui etnolog

Decembrie 2019

Nu știu dacă, pentru a deveni etnolog, trebuie să te naști și să copilărești într-un sat, ori ar putea fi suficiente o curiozitate nativă și o aplecare firească spre tot ceea ce definește liniile evoluției spirituale, încă de la origini, ale unui popor. Vasile V. Filip răspunde afirmativ celor două prezumtive condiții printr-o armonioasă personalitate de cercetător al omului culturii tradiționale. Cartea sa cea mai nouă, Între etnologie și literatură (2009-2019: un deceniu de publicații culturale, la Bistrița și în împrejurimi), Editura Limes Florești-Cluj, 2019, prin cuprindere și dimensiuni, ni-l arată ca pe un mare muncitor. Iar ilustrația copertei (Paul Klee, Mica pictură cu pin) indică o generoasă deschidere, nu numai spre sincretism, dar și spre subconștientul colectiv și cunoașterea secretă, a lumii, și mai departe, spre culmile de gheață ale modernității. Cartea e alcătuită din două părți mari: I. Etnologice și II. Literatura și fenomenul cultural, divizate, fiecare, în mai multe secțiuni, orientate pe criterii tematice. Materialele din cuprins sunt, la rându-le, de o mare diversitate, de la prefețe, la capitole de sine stătătoare ale unor tratate, dar și comunicări pe la diverse simpozioane și colocvii, cronici de carte ori articole ocazionale. Bibliografia de care se face uz în paginile volumului este, de asemenea, edificatoare. Cea savantă, folosită mai cu seamă în stabilirea limbajului conceptual, este culeasă din James George Frazer, Gilbert Durand, Mircea Eliade, Yuri Lotman, dar și din Lucian Blaga și Constantin Noica. O altă categorie ar fi cea a autorilor cu circulație și autoritate națională: Ion Pop-Reteganul, Alexandru Amzulescu, Monica Brătulescu, Ion Taloș, Ovidiu Bîrlea, Ion Cuceu, Adrian Fochi, Petru Caraman etc. și, în sfârșit, o bibliografie regională, pe alocuri, cu recunoaștere națională.
Etnologicele se deschid cu o cronică de carte de la o culegere de colinde, întocmită de un preot al locului, Ler Sfântă Mărie. Colinde de pe văile Țibleșului. Descrierea volumului în cauză e făcută prin etalarea și sistematizarea motivelor poetice și muzicale specifice zonei. Aici trebuie semnalat că specialitatea folclorică a lui Vasile V. Filip, care l-a și consacrat, este colindul. De-aceea, pot fi puse în valoare, încă de la început, principalele sale calități de exeget al formelor culturii tradiționale: rigoarea informației științifice, dar și sagacitatea intelectuală cu care se apropie de ele. Următoarea piesă e prefață la un volum de folcloristică năsăudeană. Cartea pe care o prezintă fiind una științifică, autorul nostru manifestă orgoliu, dar și prudență în afirmații. Ies însă la iveală propensiunile sale eseistice, care se vor dovedi recurente. Așa dăm peste o subtilă interpretare a motivelor folclorice „a scrie” și „a citi”, când vine vorba de scrisorile în versuri, ivite în contextul liricii de cătănie și război. De interes ni se par și reflecțiile în jurul unui volum de Povești năsăudene, intrat în preocupările cărții prefațate. Citind acolo „pățanii cu Spânul”, Vasile V. Filip adulmecă o plauzibilă geneză: „…modelul folcloric al capodoperei lui Creangă și-ar putea avea originea în zona Năsăud – Rodna, știut fiind că bunicul dinspre mamă al marelui povestitor, David Creangă, provenea tocmai din această zonă, și nu ar fi cu totul exclus să fi luat cu sine povestea pe care viitorul său nepot urma s-o facă nemuritoare” (p. 23). Pe aceeași pagină de prefață apar și alte nume de protagoniști din eposul fabulos al zonei, absorbiți în opere scrise de Eminescu sau Coșbuc. Apoi, prefațând cartea unui tânăr gazetar, amendează, pe alocuri, pozițiile prea avântate ale acestuia în problema lui „a fi român în Secuime”. Nu la fel se întâmplă când, în cărțile altora, constată concepții ori tendințe paseiste. Ba, dimpotrivă, am spune, autorul însuși greu își reprimă fugare întoarceri în trecut! Comentând narațiunile de la Budacu de Sus, folcloristul consemnează intersectarea legendei și a mitului cu realitatea. Mai mult chiar, contaminarea cu literatura cultă conduce la refolclorizare, fenomen ilustrat prin scrieri de George Coșbuc.
Un reper de rigoare în cuprinsul primei părți este Repertoriul lirico-epic tradițional al satului Agrieș, studiu aplicat unui florilegiu de 40 de texte, cu melodiile aferente, culese de interpreta Lenuța Purja din satul său natal. Într-o primă etapă, autorul procedează la clasificarea tematică a textelor. Trece apoi la interpretarea lor literară. Când analizează poezia de dragoste și de dor, principalele jaloane teoretice sunt Noica și Blaga. La categoria „hori tărăgănate”, unde intră doinele de jale și nenoroc, trimiterile se extind și spre Maramureș, Sălaj, Bihor, zone învecinate, de altfel. Insistând pe rolul accentului, al ritmului și rimei în poezia populară, în doine mai cu seamă, Vasile V. Filip se dovedește un virtuoz al analizei stilistice. Pe de altă parte, putem remarca la el un atribut vital pentru un folclorist valoros: mânuirea cu intuiție și rigoare a semanticii simbolurilor. Asimilarea strigăturilor cu epigrama consolidează efortul întregii cărți de a marca interferențele folclorului cu literatura cultă. Concluzia eseului plutește între ontologic și antropologic: „Este perspectiva mioritică, căzută în dizgrație în zilele noastre de adevărată captivitate în universul material, dar care merită reabilitată ca principală contribuție românească la eterna problemă umană (de la Ghilgameș încoace) a integrării morții și, implicit a șanselor omului de a învinge” (p. 87). În multe locuri din carte vom putea constata grija pentru acuratețea limbii, pe alocuri exprimată chiar printr-un forțat recurs la tropi, în căutarea expresivității. Un mic eseu pe marginea volumului Folclor din Bistrița-Năsăud al ieșeanului Ion N. Ciubotaru lansează în dezvoltare trei motive care-i vin cel mai bine cercetătorului de tip modern: un motiv al „ochiului străin”, receptor al unei realități date, ideea nietzscheiană a „morții lui Dumnezeu”, desprinsă dintr-o bijuterie lirică pusă în circulație de Blaga, dar cu variante și în zona năsăudeană, și motivul „descolindatului”, oarecum similar procesului de parodiere din literatura cultă. Din următoarele două studii: Salva și Ana Filip în revistele bistrițene și O culegere – reper: „Literatura tradițională din Nord”, de Andrei Moldovan, în fapt o lucrare monumentală în trei volume, se desprinde sentimentul de crepuscul al culturii tradiționale, laitmotivul întregii cărți a lui Vasile V. Filip.
Obiceiuri și mentalități e o secțiune a cărții care cuprinde câteva scurte, însă pregnante articole de antropologie. În Înrudirea rituală în satul românesc tradițional găsim o interesantă dezvoltare eseistică, pe latură antropologică, ce vizează fenomenul numit „frați de cruce” și „surori de cruce”. Pâinea noastră cea de toate zilele e un studiu cu implicații religioase și subtile observații de istoria religiilor, având ca referent valorile rituale ale pâinii la români. O altă încercare, Ziua cucului… urmărește răsfrângeri ale acestui motiv în lirica populară. O nouă secțiune e consacrată unor personalități cu relief în domeniu. Una dintre ele e Octavian Hodoroga, autorul unui jurnal de front, versificat. În interpretarea poeziilor acestuia, etnologul apelează din nou la instrumentul blagian, cel ce sondează existența în orizontul misterului și al revelației. Textele din această zonă ale lui Vasile V. Filip au, în surdină, și un acompaniament sociologic. Prima jumătate a cărții se încheie cu un studiu dedicat lui Ovidiu Bîrlea. Aici, subiectul este noutatea perspectivei asupra colindei și a colindatului la cercetătorul amintit. În Ovidiu Bîrlea autorul recunoaște un maestru de care trebuie să se despartă pentru a se întâlni cu sine.
Eterogenă ni se pare partea a doua a volumului, alcătuită din materiale care ating doar tangențial și sporadic temele culturii arhaice. Sub titlul Literatura și fenomenul cultural sunt reunite prevalent articole de presă, dar și colaborări la volume colective, pagini de jurnal ori proză beletristică. Considerațiile autorului despre limbă sunt în mod cert proiecția unui scriitor: „Cu limba e la fel: o mamă nevăzută, al cărei sânge a trecut într-al tău, a cărei simțire și înțelegere a lumii o rezumi și o repeți pe altă buclă a timpului, dar abia târziu îți dai seama de asta” (p. 231). Într-un articol publicat în „Mișcarea literară” e adusă în discuție „vocația lirică a unui mare poet epic”, Liviu Rebreanu. De această dată criticul Vasile V. Filip urmărește raportul dintre tranzitivitate și reflexivitate, întâi în jurnalul scriitorului, apoi în romane, mai ales în Adam și Eva. În opera menționată, autorul identifică nu numai o structură poetică, ci și „umbra lirică ce și-a găsit întruparea în mari cadre epice” (p. 240). Comentând un mai vechi volum omagial despre cenaclul „Saeculum”, alcătuit de Cornel Cotuțiu, autorul privește fenomenul de la Dej-Beclean prin prisma celor două devize ale „saeculiștilor”, ambele de extracție junimistă: „Cine rezistă, există” și „Câtă prietenie, atâta exigență” (p. 260). 
În primele 300 de pagini, nimic nu anunța că volumul în discuție cuprinde și literatură autobiografică, ori chiar literatură de ficțiune. Și totuși, avem în față câteva file dintr-un Jurnal de călătorie (periplu european, 2008. Trei zile în Austria). După natura scriiturii și perspectiva narativă, observăm înregistrarea evenimentelor în momentul producerii lor. Diaristul surprinde meschinăria gazdelor: „Sâmbătă, 11 octombrie. Aerul de austeritate se va menține și la micul dejun, dimineața. Hotelierul care ne servește (una și aceeași persoană cu patronul, cred) privește cu reproș la farfuriile noastre supraîncărcate și nu scapă prilejul unei înțepături, amuzante dar eficiente, la adresa unui coleg care nu-și putuse da gata farfuria supraîncărcată, lăsând 2-3 felii de salam: «Katastrofe!...»” (p. 223). Estetul rafinat, care este Vasile V. Filip, odată ajuns într-un parc de distracție pentru copii, observă lucruri care distonează cu normalitatea: „Nu mă pot împiedica să constat că hidosul e una din cele mai frecvente forme și surse de distracție pentru copiii lumii actuale…” (id.). Gustul pentru autenticitate îl îndeamnă la și mai subtile remarci, vizând subconștientul, în fața exponatelor dintr-un muzeu al sașilor transilvăneni. Remarcabilă este comunicarea neliteraturizată a vieții subiective, încât paginile de jurnal se încheie, pentru cititor, cu regretul că nu sunt mai multe. Adevărata surpriză e însă O ieșire în sat, povestire fantastică, cu elemente miraculoase de natură populară, în care, precum la Caragiale, eroul, Lilu, un copil de la țară de nici șapte ani, crede și nu prea ceea ce i se întâmplă. Indiferent de gen, toate scrierile cărții sunt tivite cu o subțire, dar vizibilă margine moralistă. Întorcându-ne la dimensiunea științifică a volumului, cea mai importantă, prin contribuțiile sale la descifrarea mecanismelor de creație, etnologul îmbogățește actul artistic. Nu bucăți colorate de marmură, sticlă sau ceramică asamblează Vasile V. Filip aici, după o veche tehnică egipteană ce se cheamă mozaic, ci cuvinte, pentru a pune în dialog arhaicul cu modernitatea, folclorul cu literatura cultă.

Autor: Viorel Mureșan