Aboneaza-te la newsletter





Lirism bine temperat

Decembrie 2019

„Trebuie să ai un haos în tine pentru a da naștere unei stele care dansează”, F. Nietzsche, pentru a călători prin galaxii interioare, pentru a face din suferință artă. Acesta pare a fi mesajul pe care îl transmite Ioan Nistor prin volumul de poeme intitulat Aproape, apărut la Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2018. Cartea, în întregul ei, este o coliziune de idei și trăiri manifestate liric, este un „dans brownian” ce glisează între alteritate și identitate, între modern și clasic, între efemeritate și perenitate: „portaluri în viscol!/ litere clătinate, dans brownian”. Volumul este unul compact, construit în jurul aceluiași centru, acelorași teme, acelorași frământări și obsesii. Perspectiva este una anostă, tonul grav, sobru, însă fără a dezvolta angoase și anxietăți asemenea liricii simboliste. Artistul cercetează, se analizează și își transcrie neliniștile liric. 
Ioan Nistor exersează doar pe alocuri un anume fragmentarism, alteori privirea se întoarce spre structura clasică a poemului, însă ideile converg spre aceeași viziune sumbră asupra existenței, spre aceleași frământări din care descinde poemul: „întuneric livid/ nu mai vezi înainte/ drumul e aproximativ, literele sunt șterse// străluciri fără speranță/ timpul și-a redus viteza obosind sub erori/ derută, haos...” (Portaluri în viscol). Poemul este interiorizare, înseamnă asumare până la totala identificare. Discursul existențialist, cu discrete nuanțe confesive, se construiește în jurul clasicei teme fugit irreparabile tempus, iar lumina, ca motiv central, este doar nuanță, întrezărită, transformată în substanță distilată estetic: „dincolo de ochi e numai liniștea eternă?// am călcat cândva nisipul cu dune în zig-zag/ – insula singurătății –/ unde cineva odată a îngropat fărâme de lumină/ dar dincolo de apa verzuie poate că nu mai e nimic”. Poemul este reflexiv, de interior, de adâncime, dar și de amplitudine, o trăire între stare și nestare: „doar un nor subțire și un funigel încremenit/ în aerul din care îmi iau libertatea de a vedea/ mai departe/ fără să cad/ dincolo// unde ești, țărm de mare estompat de liniște?”.
Volumul, în esență, este al căutării, al frământării unui eu melancolic, traducând atât liniștea, cât și neliniștea, atât bucuria, cât și durerea: „strigătul bucuriei/ strigătul durerii...”. Poemul singur poate estompa zbaterea, poate neutraliza absența: „doar poezia poate/ neutraliza absența, că ea vede/ ceea ce nu se vede și poate întoarce timpul grăbit,/ că ea mă poate duce în dreapta ta sau te poate aduce înapoi”. 
Memoria trecutului revine pentru a alina; amintirea și întoarcerea în spațiul copilăriei devin sursa vieții, a supraviețuirii unui timp frământat. Universul casnic este dominat de imaginea tatălui bătrân sau a Erianei: „cucuta creștea buiacă pe dealul copilăriei/ sub nucul pe care tata bătrân l-a plantat fericit/ că s-a întors viu din războiul împăratului//(...)/ dar nucul copilăriei plantat de străbunul meu/ creștea tot mai înalt și mai verde/ în amintirea visului unui ostaș de a se întoarce viu/ în Țara Oașului de pe fronturi străine”; „pe unde călca Eriana purtând tava cu mirodenii/ cresc plante răutăcioase”. 
Sentimentul fragilității umane domină poemele, eul înțelege precaritatea devenirii, iar desacralizarea este tot mai accentuată. Poemul este izvorât din lumină, însă alunecă spre obscur și devine o formă superioară a stagnării, a tăcerii. Verbul poetic trece de la manifestare la stare, se alienează sub privirea neputincioasă a ființei: „verbul A FI pare obosit/ dar tot mai puțini cei ce înțeleg// da!/ chiar și el obosește și tot mai des/ se clatină// îl văd acum odihnindu-se ca un bătrân/ la umbra unui gard/ din satul natal/ un gard de oțel care înconjoară pustiul” (Oboseală).
Versul distilează durerea, su-ferința și capătă accente homeopate. În întregul corpus se poate întrezări un timp al marii întâlniri dintre semn și recognoscibilitatea unor simțiri lăuntrice, o variațiune a tonalității lirice dinspre prozaicul cotidian spre poetica vederii sau cea a manifestării: „dacă durerea ar trece în vers/ precum amarul din frunzele de salvie în ceaiul/ din fiecare seară// și dacă nu te-ai afla în timpul meu/ ce ar mai putea umple golul ce s-ar căsca/ precum o prăpastie?”. 
Timpul însuși este îmbătrânit, desubstanțializat, estompat, iar destinul este un joc al ielelor, care vrăjește și dezvrăjește, capturează ființa și o ține captivă: „pe o potecă urca tulburat Cronos/ cam gârbovit/ și tot mai cărunt”; „și nu mai știu,/ dacă vârtejul danțului mă subjuga sau era doar o părere”. 
Volumul Aproape coagulează vârste poetice distincte, de la componenta folclorică la versul clasic ce se întrepătrunde indistinct cu cel modern, iar viziunea tradiționalistă pe linia lui Pillat se intersectează cu dimensiunea modernă baudelariană de la care poetul revendică acele categorii negative: „mai lasă-mi limba limpede sub grindinile sure,/ să pot ieși din pielea cu bube și noroi/ și graiu-mi slava Ta să o murmure...”. 
Viziunea detabuizată traduce tribulațiile ființei și criza omului modern alienat, traversând vârste dominate de neliniște, dar și de neputința transcenderii. Ioan Nistor plăzmuiește un tratat concentrat despre singurătate într-o cromatică temperată dominată de alb-negru și pigmentată discret pentru a crea impresia de speranță întreținută: „totul în alb”, „iarba era verde, laptele era alb/ dar de unde acest roșu năvalnic/ pe eșafod?”, „această întindere atât de albă și de reală/ scrisă fără vrerea mea cu sângele tău negru”.
Ezitarea, limitarea ființei, căutarea compun universul liric al lui Ioan Nistor, iar comunicarea poetică se concentrează într-un discurs bine temperat, aflat sub zodia inexorabilului sfârșit, a devenirii, a apropierii de un punct terminus ce se vrea a fi prelungit.

Autor: Imelda Chința