Aboneaza-te la newsletter





Filmografiile Simonei: The book of Henry (2017)

Februarie 2020

Gen: dramă/film romantic 
Durată: 105 m
Regizor: Colin Trevorrow
Scenarist: Gregg Hurwitz
Nominalizări și premii: Câștigător al premiului Golden Camera la Berlin în 2018 pentru cea mai bună actriţă internaţională (Naomi Watts) și nominalizat la Golden Trailer Awards (2017), SXSW Film Festival și The Joey Awards, Vancouver, 2017 pentru rolul lui Jacob Tremblay

Cel mai teribil lucru e apatia.
În camera lui, Henry (Jaden Lieberher) – un copil supradotat care trăiește într-un orășel american alături de mama sa și fratele său – are tăbliţe pe care schiţează cu creta mecanisme aproape magice, rafturi pline de cărţi care-i alimentează setea de cunoaștere și e tapetată cu toate hărţile lumii. Matur peste vârsta sa, băiatul ţine socotelile financiare ale familiei sale, investește și calculează, suplinind-o pe mama sa într-un joc inversat. Adultul, Susan Carpenter (Naomi Watts), se sfătuiește cu copilul în luarea deciziilor și își petrece după-mesele pe canapea, împușcând virtual monștri, cu o candoare aproape simpatică, de îndată ce termină de servit în restaurantul în care lucrează. Cu amica sa, Sheila (Sarah Silverman) inventează scenarii imposibile, și-n această lume dulceagă, în care adulţii trăiesc feriţi de marile intemperii, lumea se scurge într-o lentoare neforţată.
Henry înregistrează subtil semnalele care le scapă adulţilor. În comportamentul colegei sale de clasă, care îi este și vecină, Christina, vede semnele unui abuz și hotărăște să intervină. Directoarea îi refuză ajutorul din lipsă de probe și se teme, la rându-i, să nu-și piardă poziţia pe baza unor acuzaţii pe care le consideră nefondate. Direcţia Copilului, serviciile sociale pe care le sună, invocă norme legislative sau sunt subordonate rudelor tatălui Christinei, astfel că, lui Henry, situaţia îi pare fără ieșire în această lume apatică și mult prea comodă. Părinţii par interesaţi doar de spectacolele unde elevii își prezintă talentele și-i fac mândri, rămânând surzi, așa cum și noi facem de multe ori, la tot ce le tulbură liniștea.
Abrupt, filmul se dinamizează atunci când Henry e descoperit de fratele său, Peter (Jacob Tremblay), în toiul unei crize. Peter e mezinul pe care fratele cel mare încearcă să-l protejeze mereu și de care îl leagă o înduioșătoare afecţiune. Recunosc că pe mine tocmai rolul fratelui, deși nu el e protagonistul, m-a impresionat cel mai mult. Pe tânărul actor îl văzusem în Camera (2015) și Minunea (2017) și știam de multele premii și nominalizări la festivalurile cele mai importante. Pe chipul lui se citește tristeţe, îndoială, bucurie, naivitate, un curcubeu întreg de emoţii pe care reușește să le transmită spectatorilor, pentru că filmul e menit să stoarcă lacrimi. Însă tocmai în aceasta constă complexitatea filmului: e mai mult decât o dramă de familie, mai mult decât un destin meteoritic al unui copil special. Sunt câteva straturi pe care le descoperi treptat: reprezentaţia de balet a Christinei, care reușește să transmită durerea secretului abuz pe care-l suferă, se așază peste meticuloasa pregătire a crimei; vânătoarea justiţiară reală, departe de monștrii imaginari din jocurile video, pe care Henry, prin cartea sa/ jurnalul său (de unde și vine numele filmului), i-o dictează ca o voce de dincolo mamei; trucul magic al lui Peter ca un decupaj în ninsoarea amintirilor și râul care desparte proprietăţi, viziuni paternale/maternale și, mai ales, conștiinţe sunt câteva dintre cele mai reprezentative scene. Momentul de climax e scena crimei, atunci când mecanismul lui Henry (atât cel emoţional, mental, cât și cel fizic) e pus în mișcare.
Criticilor nu le-a prea plăcut acest film, în pofida laudativei afilieri la performanţa actoricească a lui Naomi Watts. Eu aleg să fiu de o părere diferită. Desigur, gusturile nu se discută. E adevărat că Sarah, interpretată de actriţa mai sus-menţionată, capătă dimensiune treptat și, în final, când adultul redevine adult, înţelegem că, de fapt, demnitatea și decenţa copiilor i se datorează doar ei. E adevărat că una din mizele filmului e să trezească emoţia spectatorilor, dar câștigul său constă în surprinderea apatiei comunităţii locale, în conștientizarea revoltei, neputinţei pe care o simt copiii care nu au nicio putere de decizie și a modului în care o pierdere, a oricărei familii, poate să ducă spre haos sau spre renaștere. Şi tocmai faptul că, la un moment dat, personajele sunt în faţa acestei răscruci, funcţionează ca o oglindă întoarsă, deoarece în concepţia mea, filmele grăiesc cu adevărat atunci când reușesc să te facă să le asculţi și să-ți pui întrebări.

Autor: Simona Ardelean