Aboneaza-te la newsletter





În căutarea liniștii

Februarie 2020

La finalul volumului intitulat sugestiv În căutarea zăpezii, apărut la Editura Charmides, Bistrița, 2019, semnat de Cornel Cotuțiu, numărăm în secțiunea Addenda la bibliografie un număr de 34 de volume editate în intervalul 1978-2019. Așadar, 41 de ani sub semnul creației, al cuvântului, al multiplelor avataruri. Scrisul autorului se distinge printr-un proteism al formelor,  al stilului și al formulelor narative. Cornel Cotuțiu este un autor prolific, ce surprinde atât prin vigoarea condeiului, cât și a vitalității substanței epice. 
Prezentul volum este structurat în trei secțiuni, Primii colți, Poze bizare, Proză nonfictivă, care cuprind 19 proze scurte. Fiecare grupaj își are propriul destin, narațiunile și personajele evoluând separat. 
La un prim nivel de receptare, pare a fi o carte de amintiri ce devin pretext de reconstituire a trecutului, a unei lumi ce reunește personaje diferite, o lume cu întâmplări, în aparență, banale. Întâmplările însă declanșează o aventură a conștiinței, unele povestiri amintind de adevăratele probe având un caracter inițiatic. Narațiunile scurte creează impresia de déjà-vu, de întâmplări familiare, cotidiene pe care le auzim fie la știri, fie printre cei apropiați. Mai toate povestirile sunt la persoana I, ceea ce întreține iluzia realității, iar conceptul de autenticitate este secondat de ambiguitatea voită, premeditată. Personajele lui Cornel Cotuțiu se perindă în universul ficțional cu ostentație, iar acest joc al măștilor reprezintă manifestarea alterității. Mediul este cel comun, al oamenilor simpli, iar faptele și locurile sunt decupate din realitatea imediată. Astfel, experiențe banale, mărunte se transformă în felii de viață, furnizând o natură epică suficient construită în jurul acelorași probleme ale societății contemporane: accidente din grabă, divorț, naștere, chiar și moarte. Personajul Narcisa, din narațiunea Hotărârea Narcisei, reprezintă o redimensionare a mitului lui Narcis; protagonista este o tânără a cărei pasiune apune odată ce o cucerise, iubirea pătimașă devine o contemplare pătimașă a ceea ce a fost. Este rememorată nunta, care a avut loc la Zalău, iar după două săptămâni de la încheierea evenimentului, și domnișorii de onoare, Țicu și Iunia, își vor uni destinele. Narcisa nu poate avea copii, iar finalul poate fi ușor anticipat. Moartea cățelușei, o făptură care avea rolul de a suplini lipsa unei afecțiuni materne, va însemna și destrămarea căsniciei. Frazele scurte și sacadate alternează cu scena înduioșătoare în care fetița Iuniei, în vârstă de doar trei ani, bate în sicriul mamei: „Nici eu nu pot suporta scene din astea cu pruncul care bate cu mânuța în sicriul mamei…”.
Naratorul alege pentru o parte din narațiuni finalul deschis, care suscită la interpretări. Incipitul ad abrupto este specific stilului autorului, iar tehnica preferată este rememorarea. În această manieră debutează proza Antonia, prin amintirea unui accident cumplit. Jenița, protagonista narațiunii va naște în urma acestui incident. Fetița va fi botezată Antonia, după numele medicului care a asistat-o. Detaliile țin de tehnica suspansului, iar fraza este dinamică, sacadată. Finalul este total neașteptat, ca o lovitură de teatru: 
„- Păstrăm o taină prin copila… noastră.
- Deocamdată… șopti el”. 
Jovialitatea și aspectul ludic transpar din povestirea liliputană Un răspuns, în care Sebastian trebuia să noteze zilnic, timp de o săptămână, reflecțiile sale despre un tablou realizat de Iustina. Scrierea este un soi de dicteu automat, realizat prin tehnica notației instantanee, un joc al absurdului ce amintește de proza lui Urmuz.
Poveștile urbane se malaxează cu cele de inspirație rurală. În Pânda clepsidrei este reeditată o lume apusă într-o abordare intertextuală. Se reconstituie astfel, prin atmosferă și limbaj, un univers pe cale de dispariție, la care contribuie amestecul registrelor: „Am fost și eu o dată, chemat fiind de dascălul Câțcovan. Veneau (mai vin?) mulți dintre dunganii plecați, în țară sau peste hotare, veneau «domni» din orașele din jur, plecați de la poalele Cubleșului, mult tineret – era petrecere ca-n balada lui Coșbuc”.
Naratorul este un povestaș care colindă ținuturile în căutare de povești demult uitate pe care le recompune, readucându-le la viață: „Cu pasiunea mea de turist, meleagurile acestea uitate de lume mă intrigaseră; (…) În cursul zilei, am stat de vorbă cu doi săteni aici. …Parcă o astfel de întrebare nu fusese rostită niciodată în aceste locuri, deși povestea cu Moșucu le este cunoscută”. Caracterul neverosimil al celor relatate este dat de aproximații: „Cică, localnicii nu-și mai aminteau cum se numea altfel minuscula localitate;… Poate a rămas ca un fel de simbol tacit al tinerilor care și-au pierdut fecioria înaintea cununiei?”
În căutarea zăpezii este narațiunea care dă titlul volumului, o proză având atât note reflexive, cât și ludice. Căutarea zăpezii se transformă într-un joc la care iau parte deopotrivă adulții și copilul, în prag de Anul Nou. Personajele refac drumul într-o ingenioasă și versatilă geografie, toți fiind cuprinși de aventura căutării: „Și am plecat spre seară, în căutarea zăpezii și așteptarea momentului dintre ani”. Naratorul are plăcerea iernii, a unui anotimp curat, în esență se află în căutarea imaculatului, a seninătății, a liniștii: „Trăiesc, de o vreme încoace, certitudinea că există o intransigență a iernii, care te curăță de zgura zbaterii zilnice, o intransigență care intimidează lichelismul, ticăloșia, prostia”. Într-o retorică având note afective, discursul capătă accente reflexive: „Viviana, oare iarna poate fi și un anotimp interior?” Narațiunea, care se derulează sub semnul purității, amintește de proza scurtă a lui Mircea Nedelciu, O căutare în zăpadă, scriere de factură postmodernă a literaturii optzeciste.
Lumea lui Cornel Cotuțiu este una desacralizată, prinsă într-un malaxor în care își pierde sensurile și semnificațiile, iar când verbele ajung la infinitiv, se atinge haosul lingvistic, ce anticipează o deconstrucție discursivă. „Și totuși eu a duce mai de parte o tâmpită nostalgie după soiul acesta al tău de lâncezeală. Casa... a chinui, a dispare... a ordona...”. 
Un scriitor interesant, jovial și dinamic, care se reinventează mereu, și își croiește drumul în-spre sine, pavându-l cu propriile cuvinte. 

Autor: Imelda Chința