Aboneaza-te la newsletter





Pândar al clipei din urmă

Februarie 2020

Otilia Țeposu își scrie prima carte de versuri, Aerul din oase, Editura Eikon, București, 2019, fără niciunul dintre complexele debutantului care, eventual, s-ar pregăti febril pentru o carieră de poet de notorietate. De-aceea, scrisul ei poetic pare dezinhibat, încât se poate cita de oriunde, în orice context. Ea nici nu este un debutant propriu-zis decât în genul liric, pentru că volumul de-acum vine în urma unuia de proză scurtă, Drușca, Editura Eikon, 2017. De altfel, exercițiul scrisului îndelungat, fie el literar sau gazetăresc, se simte în fiecare vers. Nici nu există discrepanțe între poeme: sunt, cu diferențe greu sesizabile, egale ca valoare, caz rarisim la debut. În ipostaza de comentator al cărții, mă aflu cumva la jumătatea distanței dintre aceia care nu știu nimic despre autoarea Aerului din oase și cei care întrezăresc geneza interioară a acestor poeme. Neavând ca miză, așa cum sugeram mai sus, împlinirea unui destin poetic, Otilia Țeposu a putut aduna în sine, într-un timp îndelungat, aluviuni tragice, aduse de moartea care s-a rostogolit mai mereu peste familia ei. De aici își vor trage seva tematică toate paginile cărții, impregnate de relația dintre moarte și timp. Motto-ul, ales din Mircea Ivănescu, dintr-un poem târziu, intitulat Despre moarte ca revedere, sugestionează acest fapt. Și mai are un rol același element de paratext, cel de a numi perspectiva auctorială de martor nemijlocit: „Cel care a privit moartea/ luând chipul unei ființe – vede din nou/ ceea ce nu s-a văzut niciodată de la facerea lumii …” 
Demersul nostru interpretativ pleacă de la ideea că poezia aceasta se naște și trăiește din viață, iar nu din cărți și din clișee. Atributul liric și-l dobândește prin asocieri simple de cuvinte, capabile să deschidă orizonturi semantice dincolo de subtilitățile oricărei figuri de stil. Iar fuga de tropi face ca niciun eveniment al vieții să nu fie exclus din poezie. Acest mod de-a concepe scrisul poetic credem că vine dinspre reporterul omonim autoarei. Numele anotimpului împreună cu determinantul său (Toamnă veche), obiectele selectate și decupate din zidul cenușiu și rece al realității, o numărătoare fără noimă, dar recurentă nu fac decât să consolideze relația moarte-timp, entități care se conțin una pe cealaltă: „Eram la geamul unui spital/ la cel mai de sus etaj,/ mai sus de-atât nu era decât cerul,/ și număram vagoanele unui tren văzut din depărtare.// De două ori pe zi/ orizontul meu se făcea când rotund, când pătrat,/ albastru, verde, ori negru,/ după cum erau vagoanele/ trase de locomotivă./ Așa a început toamna aceea.// Toate erau bune și frumoase,/ dar neputința creștea în trup/ ca merele pe creanga/ unui măr./ Eu număram vagoane/ ca să aflu de fiecare dată alt număr,/ numărul zilei,/ care nu se împărțea niciodată la doi.// Într-o zi a început ploaia.// Privind vagoanele ude am înțeles/ că nu mai e mult și vei veni./ Locul tău era deja pregătit.// Nu știam cine ești,/ nu te cunoșteam încă,/ nu te mai văzusem/ nici măcar în vis.// Dar în povestea mea ploua așa de tare,/ ploua ca afară,/ și-am simțit că trebuie să vii,/ oricum ai fi și orice ai crede,/ ca să mă aperi de ceața crescută în mine.// În toamna aceea, am stat mereu la geam,/ așteptam ajutor dinafară,/ soarele meu nu mai răsărea.// Număram vagoanele unui tren,/ de două ori pe zi/ trăgeam după mine/ tristeți și melancolii,/ rotunde, pătrate,/ verzi sau negre.// Când ai ajuns tu, era deja prea târziu,/ toamna aceea era numai o amintire,/ locomotiva era abandonată pe-o linie moartă/ și în vagoane aveau loc doar niște stafii” (pp. 9-10).
Utilizând tehnica monologului adresat, într-un poem intitulat Frig se profilează imaginea unei perechi tinere în destrămare, dar și jindul după refacerea ei. Acum se prefigurează, și va deveni tot mai pregnant ca personaj liric, un tu, care în alte poeme se metamorfozează în el, detașându-se ca figură tutelară a cărții. Apropierea de ceilalți morți dragi (căci față de ei se simte o apropiere, pe când el se îndepărtează) se face, fie prin preschimbarea numelui într-un titlu, fie printr-o dedicație, ori pur și simplu prin sugestii: „E ca și cum ți-aș spune/ că mă dor mâinile/ și tu le iei să le încălzești/ numai că, distrat, împrăștii peste ele/ înghețul de la miazănoapte.// Ai grijă,/ ți-am zis de atâtea ori,/ dacă le strângi prea tare,/ degetele întinse spre tine/ se rup ca și cum ar fi de sticlă” (p. 11). Mai încolo, Sfârșit poate că nu e singurul poem în care se strecoară câte un crâmpei de peisaj asociat cu câte o întâmplare ori personaj din volumul de proză scurtă al autoarei, Drușca. Credem că nu e doar un respiro în fluxul tensionat al cărții, ci mai degrabă o lărgire a cercurilor ei infernale: „Nechează în mine caii/ uitați la păscut/ de bunicul bețiv,/ acela care a murit orb și ars,/ în pădure, la făcut cărbuni” (p. 12). În atâta realitate sângerândă, un plan al cărții e oniric, textele devenind filmul sau diegeza câte unui vis. Ilustrativ în sensul acesta ar putea fi Păpușa din vis. Însă nicăieri, în volum, nu avem percepția tehnicii arhitecturale concentrice, imprimată compoziției poetice, ca în Ochii. Senzația valurilor nesfârșite e învăluitoare, ca însăși moartea: „Ochii mielului mort/ blând privesc asfințitul,/ și ochii lehuzelor urmăresc pașii doctorului/ printre paturi./ Ochii peștelui pe masa din bucătărie,/ ca două mărgele./ Și ochii tăi,/ linii de nepăsare./ Iar ochii mei,/ poemul acesta./ și-n ochii lui – Eu” (p. 18). Și pentru că, după știința noastră, Otilia Țeposu cochetează și cu pictura, avem în Acuarelă de amiază un exercițiu de poem-frescă, în care un simbol al martiriului, așa cum este crucea, se poate desprinde în semnificări transcendente. Din punct de vedere stilistic, prezentul etern e mai degrabă o mască înșelătoare și perfidă de trecut. În poezia de care ne ocupăm aici, timpul ca pattern central e prevalent la trecut și poate îmbrăca forma inedită a unor obiecte de familie: „Albumul bătrânei: cutia cu nasturi/ de la hainele purtate demult” (Cutia cu nasturi, p. 20). Alteori, ca în Copilărie, poemul decupează scene de viață, definitorii pentru memoria emițătorului liric. Desigur, n-am putea neglija aspectul confesiv, dar nu și patetic al acestei poezii. El sare în ochi aproape la tot pasul: „Mă zbat tot mai greu să pricep lecția zilei/ știu bine toate momentele subiectului,/ deși nu mai înțeleg intriga și deznodământul./ Ninsoarea mă acoperă ca un sicriu de fulgi,/ mai sunt stăpână doar peste o deltă înghețată,/ stau în mijlocul ei și număr orele./ Cele de ieri” (Lecția zilei, p. 22). 
„Zicere” e întrebuințat cu sens solomonesc, rostirea fiind atribuită unor, chiar dacă neconturate, figuri bătrâne, cu aură paremiologică. Există în Aerul din oase două astfel de texte, Ziceri și Alte ziceri, ca dovadă că autoarea insistă asupra acestui aspect. Prima e o poezie în care moartea este văzută constatativ, fără vreo eventuală reacție din partea eului poetizant. Și totuși, ceva tragic e distribuit la nivelul fiecărui enunț, cu o intensitate pe care doar troparele funerare o conțin: „Sunt cinci care de pământ peste un mort,/ îmi spunea atunci ea,/ țărâna e grea, grea,/ mai grea ca o zi fără soare./ Și-apoi/ după ce vine popa,/ mortul nu mai aude și nu mai vede,/ i se deschide drumul spre nimic.// Când moare ostașul,/ mi-a zis mai târziu,/ îi ruginește pușca sub pat și sabia în teacă,/ iar sufletul lui se ascunde în fluturi și flori” (p. 23). A doua nu face decât să ne amintească de acea „străină gură” care o rostise pe prima, sugerând totodată ciclicitatea morții: „Carnea moartă crește pe omul viu,/ mi-a spus bătrâna aceea, demult” (Alte ziceri, p. 80). Poeta e conștientă că există până și în moarte diversitate, de-aceea poezia Turnir ne oferă o viziune provocatoare asupra exitului, donquijotescă: „Peste câmpurile pline de morți aliniați,/ în marș  de paradă,/ trece cavalerul/ purtând la coif mâneca mea” (p. 29). În alt loc, Toate erau desperecheate, desfășurarea destinului se petrece, oarecum tot într-un spirit de arlechinadă, după imaginea jucăriilor din copilărie. Apoi, din coasta tradiției se desprinde reprezentarea aleatorie a sorții: „Norocul a căzut departe în viața mea,/ ca o suliță/ aruncată fără prea mare încordare,/ fără grija de-a nimeri/ ceva anume,/ adică la întâmplare” (Norocul, p. 33). În Poem de dimineață pustie în loc de cafea, moartea vine, pur și simplu, arghezian, adică tot ludic: „Ochii mei n-au putere, urechea n-aude,/ mâna nu simte,/ piciorul nu poate,/ gura e plină de câlți” (p. 38).
Într-un poem de-al său, Otilia Țeposu vorbește despre un „sistem imperfect”, prin care înțelege însăși condiția noastră de ființe aflate într-o încordată și nesfârșită căutare a unui „punct fix numit centru”. Întrezărirea lui e posibilă cu, pe jumătate amestec divin și, cam tot pe atâta, introspecție, ca într-o nouă Odă (în metru antic): „Ca să treci Dincolo,/ roagă-te să-ți fie îngerul bolnav/ și să nu poată umple cu nimic/ absența ta” (Sistem imperfect, p. 45). Uneori, acea febrilă scotocire își găsește câte o rezolvare oximoronică: „Ca să fim fericiți,/ ne-a mai rămas doar disperarea” (Dintr-o dată…, p. 48). În Vulpea, mesajele morții vin de peste tot, luând forme afectuoase: o urmă de apă în nisip, pâinea, paharul, o vulpe trecând pe lângă casă. Textul, ca și cel din Acuarelă, are sarcina de-a încărca moartea cu banalități, reducându-i astfel din tragismul emoțional: „Uneori moartea e de catifea/ și trece prin lume/ doar ca să încheie încă o zi./ Cât de caldă e lumina/ dinaintea ei/ și cât de nemișcați rămân norii/ după ce s-a dus” (Acuarelă, p. 59). Din ambientul casnic, atât de prezent în poezia Otiliei Țeposu, se alege și obiectul care stă între viață și moarte, puntea dintre cele două tărâmuri: „Pe-un colț al mesei/ a rămas cana./ Ceaiul nebăut/ era mai puțin decât acela/ dus în moarte” (Ultimul ceai, p. 67). Punctul culminant al cărții e atins într-un poem față de care cititorul e dator să aibă propria reflecție: „După ce te-ai stins,/ femeia aceea îmbrăcată în alb/ mi-a cerut ceva de scris./ N-am știut ce vrea să facă./ I-am dat pixul/ cu care și-a desenat o căsuță cu flori,/ un iepure, o veveriță și-un motan.// Nu știam că va scrie moartea,/ moartea ta,/ dar nu pe-o hârtie albă, nu pe-o fișă medicală/ cu cifre și semne,/ nu pe-o foaie ruptă dintr-un caiet.// Nu știam că va scrie moartea/ pe pielea ta,/ pe trupul tău cald încă.// A scris cu pixul ce-a desenat căsuțe, și soare, și/ flori./ A scris moartea,/ ca să nu te pierzi/ printre alți morți îngrămădiți undeva./ A scris apăsat/ numele pe-o mână,/ și pe piept ora finală,/ adică timpul care și-a întors fața de la noi.// Abia atunci am simțit grozăvia ruperii de tine.// Și astăzi încă mă mai întreb/ cum de nu a sfârâit pixul/ când te-a atins?/ Cum de nu s-a aprins/ să-i ardă degetele și unghiile date cu lac?” (Când scrii moartea, pp. 69-70). Trăgându-și firul scrisului numai din propria-i viață, Otilia Țeposu este un poet discret, dar de mari resurse.

Autor: Viorel Mureșan