Aboneaza-te la newsletter





Filmografiile Simonei Vivir dos veces (2019)

Martie 2020

Gen: dramă/comedie 
Durată: 101 m
Regizor: Maria Ripoll 
Scenarist: María Mínguez
Nominalizări și premii: șase premii și nouă nominalizări – Câștigător al premiului pentru Cea mai bună coloană sonoră, Cea mai bună actriţă într-un rol secundar (Mafalda Carbonell, la numai 12 ani), Cel mai bun scenariu, Cel mai bun actor în rol principal la Premios del Audiovisual Valenciano și nominalizat la premiile ASECAN pentru Cea mai bună actriţă într-un rol principal.

Filmul se deschide cu cântecul Maríei Rodés intitulat Perfidia, într-o interpretare sensibilă a unei certitudini pierdute, picurată nostalgic în sufletele celor ce vor viziona filmul. Cred că alegerea acestui fundal sonor este cheia cea mai la îndemână pentru interpretarea acestui film atmosferic. Inima ce tânjește e captivă în pătratele magice pe care Emilio (Oscar Martínez) le rezolvă cu religiozitate și pasiune, nu numai pentru că sunt tangenţiale cu cariera sa academică de profesor universitar de matematici superioare, dar și pentru că ele îl păstrează alert și raţional. Dar atunci când, într-o bună zi, completarea acestora se dovedește subit și inexplicabil dificilă, Emilio descoperă îngrijorat că manifestarea ce părea în ochii celorlalţi o ieșire din geometria sa cotidiană este, de fapt, un prim simptom al maladiei Alzeihmer. 
Ce e de făcut atunci când liniile pătratului se șterg încet-încet și lasă în urmă spaţii albe, necompletate? Memoria lucrurilor dragi se pierde și, confruntat cu această nouă realitate, Emilio e forţat de fiica sa, Julia (Imma Cuesta) să își petreacă timpul cu familia acesteia. Doar că familia fiicei sale are propriile sale linii întrerupte, pe care Julia pare că le ignoră voit, în timp ce soţul său, Felipe (Nacho López) ţine cu tot dinadinsul să le vindece printr-o terapie motivaţională care, speră el, îl va face celebru, cel puţin în mediul virtual. În spatele războiului deghizat stau infidelitatea, frustrarea și confuzia Blancăi, o adolescentă de 12 ani, interpretată magistral de Mafalda Carbonell. Între această nepoată ușor cinică, expertă în tehnologia modernă și bunicul încăpăţânat și morocănos există o chimie care e responsabilă de emoţia filmului, prin exploatarea unei teme deja devenite comune, distanţa dintre generaţii, într-o manieră nouă, amuzantă și înduioșătoare în același timp. Blanca e ușor de recunoscut în toţi adolescenţii care stau mereu cu nasul în telefon și răspund iritaţi atunci când sunt întrerupţi, în imaginea fetelor care mint puţin pentru a-și creiona un profil virtual, dar și a celor tonice care se amuză de tot și de toate. La ea apelează din curiozitate, dar mai ales de frica de a nu pierde definitiv imaginea cea mai preţioasă întipărită pe fundalul pătratului său magic, bunicul. „În căutarea Margaritei” ar putea fi foarte bine o alternativă a căutării timpului pierdut, dar și o călătorie spre zonele abisale ale sufletului într-o cursă contra timp. Margarita e imaginea volatilă a iubirii pierdute, pe care rigurosul Emilio o destăinuie nepoatei. Drumul are efectul unei anamneze oneste, în care secretele familiei sunt revărsate întâi accidental și mai apoi voit. 
Drama prin care trece cel care suferă de Alzheimer e ușor poetizată aici și doar secvenţele finale arată cât de covârșitor e impactul, nu numai asupra celui care pierde oră de oră, minut cu minut contactul cu lumea pe care o cunoaște, dar și asupra celor din jurul său. Farfuriile pe care Emilio le aruncă furibund, tabieturile care se rescriu, pierderea magiei dinlăuntrul unui pătrat recognoscibil trec pe un plan secund, palimpsestic. Pe zidul care funcţionează ca un laitmotiv al filmului, șuvoaiele ploii șterg contururi și culori. 
Imaginea mării care-i cheamă pe foștii îndrăgostiţi îmi amintește de un alt film ce îmi este drag, Iris (2001), cu Judi Dench, în care povestea autoarei Iris Murdoch pierde pe rând, ceea ce ea numește singura formă a libertăţii, cuvintele. Acolo, cuvintele își pierd pe rând substanţa, sunt scrise pe foi ridicate de vânt sau fixate sub pietre la întâlnirea cu valurile. În Vivir dos veces (Live Twice, Love Once) se insistă mai puţin pe această pierdere treptată a sensului, dar filmul câștigă vizual prin tonurile de culoare care devin din ce în ce mai prăfuite pe măsură ce acţiunea filmului înaintează. Cred că filmul pe care vi-l recomand acum e un exemplu concludent despre cum zâmbetul și lacrima se pot întâlni, în mod neașteptat pe o peliculă.

Autor: Simona Ardelean