Aboneaza-te la newsletter





Călătorie în irealitatea imediată

Martie 2020

Cartea numerilor este un eveniment literar și o apariție inedită a Editurii Polirom, purtând semnătura Florinei Ilis. Roman-fluviu, roman dom, o veritabilă saga romanescă, autoarea realizează o cronică de familie, o galerie de portrete creionate de voci narative care alternează, comprimând sau dilatând timpul sub privirea unui cititor care este ținut concentrat de la începutul până la finalul unei narațiuni, ce însumează peste 500 de pagini. 
Numeri, cuvânt latinesc, traduce numărătoarea, recensământul israeliților aflați în drum, prin deșert, sub conducerea lui Moise, iar Cartea Numerilor narează călătoria poporului lui Israel timp de 40 de ani. 
 Florina Ilis își va călăuzi personajele prin istorii frământate pe parcursul a 38 de ani, urmărind destinul a patru generații, începând cu Unirea, trecând prin perioada interbelică, apoi prin dictatura comunistă, oprindu-se și asupra momentului postdecembrist. Avem, așadar, o scriere densă, dinamică, în ciuda lipsei dialogului, o carte antrenantă, compusă din micronarațiuni ce se întrepătrund armonios, alcătuind o amplă peliculă ce aduce în prim-plan istorii și istorisiri personale, destine comune și familiare de o simplitate care surprinde. 
La început a fost cuvântul, logosul primordial fiind unitatea fundamentală a comunicării, legătura intrinsecă dintre oameni. Romanul debutează asemenea unei liturghii despre momentul Genezei, despre mitul creației: „La început a fost tata. (...) La început a fost mama”, universul luând naștere din principii contrare. Tatăl reprezenta, din cele mai vechi timpuri, vectorul familiei, nucleul central, iar mama realiza echilibrul, unitatea; prin maniera inedită a îndepărtării foițelor se ajunge la unu primordial: „Și mai întâi de tatăl tatălui tatălui meu a fost tatăl tatălui tatălui tatălui meu. Achim. Și tot așa mai departe până în ziua fericită dintâi”; „Când mama și tata trăiau fericiți în Grădina Raiului”. Naratorii desemnați au datoria de a recupera, prin memoria involuntară a personajelor, un timp imemorial, sacru, primordial, o vârstă de aur, cea a plenitudinii, a copilăriei sinonimă cu liniștea, echilibrul universului platonician: „La vârsta copilăriei totul era fericire și viața pare un luminiș frumos”. După un asemenea incipit, lectorul este dezvrăjit prin îndepărtarea vălului și plonjarea într-un spațiu care nu mai coincide cu armonia, ci dimpotrivă ni se înfățișează o Românie în care se instaurează treptat haosul, dezordinea unei societăți distopice, opusă celei utopice, platoniciene: „Statul trebuia să ia măsuri ferme împotriva acestor chiaburi înrăiți, lacomi și egoiști, căutând noi mijloace ca să lichideze ultimele rămășițe ale vechii orânduiri”. Colectivizarea societății rurale, formarea „omului nou”, îndepărtarea de valorile sacre sunt noile deziderate ale sistemului, fenomenul rinocerizării manifestându-se dinspre individual înspre întreg cu o precizie uimitoare, folosind ca mijloc manipularea, șantajul, amenințarea: „Aproape în fiecare zi mergea cineva la tatăl tatălui meu și la tatăl mamei mele ca să-i lămurească să se întovărășească și să se alăture gospodăriei agricole. Promițându-le că, dacă vor ceda izvorul lor de venituri și-l oferă de bunăvoie gospodăriei, nu vor avea decât de câștigat”.
Volumul aduce un suflu nou, revigorant, brodat pe o tematică aparent desuetă, și anume problema pământului, a țăranului deposedat de avere. Fraza scurtă, sacadată, eliptică, alternează cu cea complexă, discursul ia o anumită amplitudine care îl singularizează. În centrul narațiunii se află imaginea țăranului aflat în relație de interdependență cu pământul său, cu gospodăria sa la care nu poate renunța în ciuda presiunii colective: „Nu vă dau! murmura țăranul. Mai bine vă omor cu mâna mea! Nu vă dau!”; „Ce le trebuie lor boii lui! Pământul să-l ia, își spuse, nu-mi pare rău, dar boii nu!” Totuși dragostea pentru glie este atavică, ființială, iar „tatăl tatălui meu”, Gherasim devine o replică a lui Ion, adulmecând cu aceeași pasiune mirosul pământului: „dinspre pieptul mănos al gliei, o răsuflare dulce și amăruie, caldă, ca de fată mare, răzbătea îmbătător, amețindu-l. (...) Gherasim avu impresia că pământul o să-l absoarbă cu totul în străfundurile lui”. 
Imaginile se derulează antrenant, alcătuindu-se într-o monografie a satului tradițional. Pasiuni ascunse, frământări interioare, povești desprinse dintr-o lume dispărută, toate reconstituite de povestași ce readuc în prezent atmosfera de altădată: „Ana și Ioachim sunt la joc, toată lumea se oprește ca să-i vadă. Știu amândoi să improvizeze, își cunosc fiecare unul altuia mișcările și, mai presus de orice, știe fiecare cum să-l pună pe celălalt în lumină. (...) E gata îmbrăcată pentru primul ei bal de fată mare”.
Volumul are pe de o parte valoarea unui document etnografic, autoarea dovedindu-se un acribios culegător de folclor, iar pe de alta importanța unui document istoric prin mărturiile personajelor despre un sistem compromis și compromițător. Sunt culese strigături din popor, valoroase prin autenticitate și vechime: „De popă și de birău/ Nu mai zice nimeni rău/ Dar de mândra și de mine/ Nime nu mai zice bine!”, dar și mărturii dureroase ale unor oameni care nu pactizează cu noul regim: „Iar dacă nu vii la noi cu pământul, continuă pe un ton aspru Mărin Ion, știi și tu ce te-așteaptă! Să nu spui că nu te-am prevenit, aici, de față cu oamenii! Se cheamă că ești dușmănos, că ești contra partidului și guvernului, că uneltești contra ordinii sociale!”
Dramele sunt tăinuite, iar destinele frânte. Aurelia devine o Penelopă care îl așteaptă pe Ulise să se întoarcă în Ithaca după experiența decisivă a închisorii. Imaginea tatălui se configurează prin poveștile mamei, fiecare zi fiind salvată prin amintire: „Așa l-am cunoscut pe tata. Ca pe un erou. Aproape în fiecare seară mama îmi povestea ceva despre el. Ca să nu-l uit. ... Uite ce mi-am amintit despre tata – începea ea. Altor copii li se spuneau povești cu zâne și feți-frumoși, mie mama îmi spunea o poveste în care tata era eroul principal”. 
Fericirea izvorâtă din lucruri simple, momentele de tandrețe contopite cu gesturi familiare, care traduc afecțiune, curiozitatea, întâmplările familiale, mentalitatea omului simplu, toate oferă imaginea în detaliu a unei lumi îndepărtate și totuși atât de actuale prin prospețimea imaginilor și măiestria narării: „Tată, avem frigider! (...) Am călătorit și eu odată cu acel personal și încă îmi amintesc banchetele tari de lemn lăcuit”. 
Figura centrală o reprezintă Petre Barna, un personaj-liant, în jurul căruia se concentrează discursul epic, se țes povești, un erou care parcă a traversat istoria, el însuși fiind istorie. Mort și reînviat, vânat, dar și „amfitrion de vânătoare”, imaginea lui se compune din poveștile celor din jur: „Cât va fi rătăcit Petre Barna prin Italia... nimeni nu știe, cert este că, pe primele liste după încetarea ostilităților, a fost dat dispărut de război. Probabil că mama sa îl considera mort, când, în decembrie 1918, a reapărut în sat, în mod miraculos, îmbrăcat în uniforma gărzilor naționale române”; „Petru Barna nu era un om rău, deși nu-mi amintesc să ne fi ținut vreodată în brațe”.
Sacrul și profanul într-o dialectică a prefacerii, credința în superstiții și vrăjitorie, viața în toată ecloziunea ei, trădare și suferință, timpul care se scurge, iubiri și pasiuni tăinuite, toate sunt teme ale unui volum-sumă, o scriere despre devenire, despre firescul și nefirescul ei.
Cartea numerilor este un volum în alb și negru, care, prin tehnica decupajului, surprinde fragmente din existența unor destine uneori împlinite, alteori tragice.

Autor: Imelda Chința