Aboneaza-te la newsletter





Ion Pițoiu-Dragomir – 80

Aprilie 2020

Imelda Chința: Domnule Pițoiu, ați fost un profesor apreciat și ați format generații de-a lungul deceniilor. Ați traversat etape distincte ale învățământului românesc: cea de recluziune, mă refer la perioada antedecembristă, și apoi cea a unei timide eliberări. Vă rog să realizați un portret de tinerețe al profesorului Ion Pițoiu-Dragomir, dar și al artistului aflat într-o perioadă a maturității depline.
Ion Pițoiu-Dragomir: Mulțumindu-vă că poposiți lângă unele repere din biografia mea, voi aborda sugestia dumneavoastră și voi puncta cele două jaloane ale acesteia. 
În comuna Celaru (viitorul tărâm „Celaria” din unele scrieri ale mele), copilăria mi-a fost influențată hotărâtor de câteva situații speciale: creșteam într-o familie ce m-a format prin exemple sfințiale, deși mă adoptaseră ca fiu al lor – rămăsesem fără familia inițială – atunci erau încă vii ancestralele „dimensiuni” ale satului și intrau în sufletul meu în mod revelator, exista în mine o permanentă dorință de a ști, mă înfiora mereu conștiința – la început juvenilă – că sărăcia la ultima treaptă de jos, în care trăiam, va trebui contracarată determinant...
Primele cuvinte cu adevărat marcatoare pe care le-am auzit, după gimnaziu, la – azi – Colegiul Național Pedagogic „Ștefan Velovan” din Craiova au fost: „Funcția de învățător este atât de înaltă, ca nicio alta sub soare!”, postulat al unui mare pedagog european.
Realizați, desigur, cât de ușor putea să influențeze această „sentință” profilul în devenire al unui adolescent – prieten – al – Cărții. Iar trecerea la Literele din Cluj n-a fost decât un pas explicabil și necesar. Dacă în cariera mea didactică de mai târziu au existat unele realizări notabile, acestea s-au datorat demersurilor elevilor mei, după cum cele mai multe minusuri îmi revin cu precădere. Încă din tinerețe am încercat să modelez din lutul cuvântului înfățișări speciale – unele au reușit, altele, însă, au rămas doar încercări – conturând în prezent un scriitor modest din Transilvania.
Imelda Chința: Au existat modele, dascăli care să vă influențeze itinerariul biografic și artistic?
Ion Pițoiu-Dragomir: Climatul formativ din Școala pedagogică m-a apropiat și mai mult de carte, în general, de creație întru cuvânt, în special.
Mai toți elevii au câte un nume-tutore în evoluția lor, situație care s-a întruchipat la mine în personalitatea modelatoare a profesorului meu de Limba și literatura română, Luca Preda. Nu rețin să fi existat cumva în acea unitate de învățământ – ar fi fost un dureros paradox – vreun profesor despre care să nu se vorbească decât laudativ. La fel ca și în Filologia clujeană, unde intelectuali rasați și dascăli de vocație au format mulți profesori de profil ai Școlii sălăjene.
Imelda Chința: Aveți calități distincte: actor autentic, profesor desăvârșit, o galanterie seducătoare, un boem rasat, un scriitor prolific. Care este relația dumneavoastră cu cartea, în general și cu orașul de silabe pe care îl creați?
Ion Pițoiu-Dragomir: Părinții mei adoptivi – modele sfințiale, cum arătam – erau neștiutori de carte, însă Mama a învățat să citească odată cu mine, iar Tatăl sorbea aproape tot ce îi citeam în serile de iarnă – mai ales despre eroii neamului – dorința lui fiind pentru mine atunci cea mai scumpă îndatorire.
Cartea era a doua „cruce” a familiei noastre. Un amănunt parcă l-aș „pune în undă”: am citit, spre exemplu, la vârsta aceea, tot ce a apărut la noi din creația lui Jules Verne și „i-am avut aproape” și pe alți autori din literatura română și din cea universală. Până la lecturile de mai târziu n-a fost decât un pas. 
Relația mea cu „orașul de silabe”, cum re-amintiți, a fost una de armonie; niciodată n-am ajuns la vreun conflict, deși acesta ne urmărea adesea, fie că lăsam în urmă îndatoriri gospodărești, și nu numai, fie că, la „șevaletul” acelorași „silabe”, nu găseam totdeauna „cuvântul ce exprima adevărul”, cum ne-a atenționat Eminescu.
Imelda Chința: Fiecare volum reprezintă o etapă din viața unui artist. Când v-ați început ucenicia literară? Cu ce moment (volum) coincide maturitatea artistică?
Ion Pițoiu-Dragomir: Ucenicia oricărui creator, cred, are două etape succesive: acumularea de experiențe artistice – intuitive, psihologice, de elaborare – și proiecția acestei acumulări în desăvârșirea „fructului estetic”.
Sunt convins că în toate etapele coboară vocea-divină-a-inspirației, care „locuiește”, apoi, în catharsisul ce duce spre logosul de care vorbeați, dar este foarte important cum am creat condițiile pentru această locuire.
Să te înconjoare mirabil ce este cu adevărat înălțător în creația populară a neamului și să te apropii timpuriu de Carte sunt premise încurajatoare să „pășești” cu încredere spre „cuvântul divin”.
Privind maturizarea artistică, poate că ar trebui să vorbim întâi și despre jaloanele receptării, pentru că nu există – cred – o secundă, o zi, nici chiar un volum care să fie prag indubitabil spre realizări plenare; una este „fața” unei cărți – cum iese cea „înzestrată” – și alta este receptarea ei (dar „ochii” spre autor?!). 
Volumele mele cu poeme în structuri nipone au reprezentat o cărare spre Altceva. 
Imelda Chința: Descrieți-ne procesul interior în actul prefacerii trăirilor în logos!
Ion Pițoiu-Dragomir: Privind „drumul” spre logos s-au scris în lume sute de cărți, dar se poate spune că raportul trăire-logos este unul asemănător interdependenței dintre gândire și limbaj. În cazul unui logos conceptual, însă, un rol important îl are „matematica” fenomenologică. Logosul artistic ne interesează când observăm cât a păstrat din realitatea obiectivă autorul și câte „carate” i-a adăugat el.
Imelda Chința: Desenați-ne în cuvinte laboratorul creației, locul în care ia naștere arta!
Ion Pițoiu-Dragomir: Pornind de la adevărul că arta și știința – în sens larg – sunt invenții, vom fi de acord că inspirația și elaborarea n-au prea avut pondere egală poate niciodată. Scriitorul evoluează bine, dacă a parcurs – inspirat și alert – etapa comparație și antiteză, ajungând la metaforă, alegorie și, mai ales, la parabolă, cel puțin referitor la literatura postmodernă și la cea actuală. 
Ești recunoscut când ai făcut cămașă elegantă și din pânza țesută în război, și din mătasea cea mai strălucitoare.
Imelda Chința: Percep cărțile dumneavoastră ca pe un bildungsroman. Pornești într-o călătorie cu caracter inițiatic, cunoști personaje din medii și epoci diferite, te familiarizezi cu noi culturi prin acordurile vibrante ale liricii. Unde vă situați pe acest traseu?
Ion Pițoiu-Dragomir: Scriitorii își iau subiectele din „vocile policrome” ale vieții, pe care le trec printr-o prismă a personalității lor creatoare – unde filonul autobiografic devine un difuz filon al operelor. Sunt numeroase temele „țesute” cu har (sau...), unele dintre acestea autoimpunându-se. Acestea din urmă vor fi linii inconfundabile în creațiile fiecărui autor (dacă spun că fiecare dintre „pălmașii scrisului” este un... mic demiurg, aș primi câteva etichete cenușii, așa că...).
Imelda Chința: Creația este inspirație, căutare și muncă a unui orfevrier. Găsiți un echilibru între acestea sau una primează în detrimentul celorlalte. Cu alte cuvinte: câtă inspirație, câtă căutare și câtă muncă implică actul artistic?
Ion Pițoiu-Dragomir: Unii ar spune că este un paradox dispersarea celor trei concepte pe care le-ați enumerat: inspirație, căutare, act artistic și, până la un punct, chiar au dreptate. Nu numai în cazul meu, temele predilecte îl subjugă pe autor continuu; el „trăiește”, mai întâi – și procesul este de durată – Ce-ul creației sale, îl vede în zeci și zeci de ipostaze. Scrisul propriu-zis, redactarea se află în „coșul” unde autorul a cules fructele. E greu să estimezi în număr de procente (unii au produs... postulate) cât ia scriitorului „trăirea” unui subiect (săptămâni? luni? ani?) și cât întruparea textului. 
Imelda Chința: Subiectele cărților sunt căutate sau ideea scrierii e asemenea dicteului automat?
Ion Pițoiu-Dragomir: Pot să apară chiar trei variante: să cauți subiectul – ceea ce, din punctul meu de vedere, este rarisim, totuși – să „te caute” subiectul însuși ori – poate plauzibil – „îmbinarea” celor două, cu ponderi diferite, se înțelege.
Imelda Chința: Multe din cărțile dumneavoastră reclamă o fascinație pentru diferitele perioade traversate de poporul român, cât și o preocupare intensă pentru descoperirea unor spații noi. Ce anume vă atrage în această direcție, motivându-vă deopotrivă efortul de a vă documenta asupra unei culturi, precum cea niponă, care nu este la îndemâna oricui.
Ion Pițoiu-Dragomir: Subiecte sunt infinite în lume, de la vanitatea, și nu numai, a unui virus care tulbură o planetă întreagă, până la problemele existențiale din lume (cu unele se intersectează „trufia” virusului!). Condiția este ca „aripile” unui autor să poată primi un subiect anume în exact dimensiunea acestuia.
Referitor la „parnasul” nipon din unele volume ale mele, se impune o abordare complexă: istoria, cultura, arta, factura psihică ale japonezilor au nebănuit de multe puncte comune cu cele ale noastre, dar și diferențe remarcabile. Și vă uimesc acum cu rolul respirației în zămislirea poemelor... . O lume cu totul fascinantă!
Imelda Chința: Domnule Pițoiu, ați abordat în cariera literară atât genul liric, cât și cel epic. Cu care dintre genuri vă identificați? Care definește sau care este mai aproape de personalitatea artistului Ion Pițoiu-Dragomir?
Ion Pițoiu-Dragomir: Priviți cu atenție poezia contemporană și veți vedea cât „epic” sălășluiește acolo. Sau – invers – încercați să relevați liricul din operele preponderent epice – le împacă, veți spune, poemul în proză și aveți perfectă dreptate. E necesar să revenim la o afirmație edificatoare: „Dacă nu este în haină de sărbătoare, limba literară din creații este doar... limba denotativă a comunicării”. Între zgomot – fie el și... artistic (?!) – și sunet îl aleg pe ultimul, pentru că el este ecou al sufletului. 
Imelda Chința: Cum vedeți evoluția prozei românești într-o perioadă de maximă efervescență a genului liric? 
Ion Pițoiu-Dragomir: Continuând răspunsul – la o altă scară, desigur – vă spun, după ce am convenit tacit, ca în parlament, când asumarea și responsabilitatea rămân orfane, că există un liric anume (a se citi „cuvântul briant ce emoționează”), „iubit” deopotrivă și de proză, și de creația lirică. Dihotomia ultimelor concepte pare surprinzătoare; fiecare va avea și „mijloacele de transport” proprii, vor respecta cele mai bune trasee, dar va exista și „autostradă” (în sfârșit!) poate chiar luminată pe toată lungimea ei.
Imelda Chința: Care credeți că este misiunea artistului în cetate? Într-un context social și politic ce agonizează, considerați oportună prezența scriitorului în mijlocul cititorului, dar și o asumare mai pronunțată în numele creației?
Ion Pițoiu-Dragomir: Artist va exista mereu și totdeauna va fi o „voce” a Cetății, numai că nu va mai săpa șanțuri pe care să le umple cu apă – eventual să „planteze” acolo și dragoni... – nu va folosi pentru atac meterezele turnurilor, pentru că el are cuvântul măiestru, care este și paloș și scut. În toate întâlnirile la care am participat, cititorii au fost amabili, culți și, mai ales, interesați. Cartea fără cititor e muzică seacă și bolnavă, creată pentru o casă de unde și fantomele s-au refugiat.
Imelda Chința: Credeți în ideea de provincialism în artă? Și care ar fi destinul creației, al revistelor de cultură din afara epicentrului?
Ion Pițoiu-Dragomir: Nu astăzi, când se micșorează treptat (la noi durează cam peste măsură de mult!) diferențele dintre Centru și Provincie – chiar li se și scriu noile definiții – provincialismul este, în primul rând, o chestiune de mentalitate.
Poți să locuiești în centrul Centrului și să fii, totuși, nu coborât recent din copaci, nici chiar dintr-o junglă... tipică (există și o junglă modernă!), dar să „citești” viața doar „silabisind”. Luați, spre exemplu, revista Sălajului, „Caiete Silvane” și veți vedea ce viitor strălucit va avea.
Imelda Chința: Distinse scriitor, împliniți o vârstă respectabilă, asumată frumos. Sunteți un atlet în spațiul culturii, iar salvarea vine prin cultură, arta fiind – așa cum o definea Umberto Eco – o „ecologie a sufletului”. Considerați că societatea contemporană traversează o criză spirituală? Suntem mai puțin o civilizație a cărții și mai mult una a imaginii?
Ion Pițoiu-Dragomir: Sunt destui care argumentează că există o criză spirituală (dorită, cumva? indusă? alimentată?), dar, nu cât timp munții noștri sunt călugări – ca să dau un singur exemplu – și călugării sunt munți, nu ne îngrijorăm, nu avem rezistente motive, vreau să spun, pentru a ne îngrijora.
Întreb: „Privim, zărim, vedem grija luminică a Celui Înalt, pentru a nu ajunge să fim descumpăniți?”
Cartea – mai toate cărțile dau folos, dacă le citești și cu sufletul – coexistă cu întreaga lume a imaginii (va exista cândva o lume fără aceasta?!), dar liniștea interioară a individului și a societății rămâne întreagă numai dacă l-am „crescut” pe cititorul de pagină, dar și de imagine, viguros în sinele lui, mai întâi, l-am format ca pe un Făt-Frumos nu numai al binelui propriu, capabil în tot ce face să construiască – nu oricum, ci să înalțe! – și să nu includă, nicicum, destrămarea în gândurile și faptele sale.
Imelda Chința: Care sunt pasiunile omului Ion Pițoiu-Dragomir dincolo de spațiul literaturii?
Ion Pițoiu-Dragomir: Încerc să fiu contemporan cu lumea în care trăiesc, mai ales că aceasta se schimbă uluitor de repede. Respect – dar nu suficient! – mișcarea, mai „duc la cafea” câte o manifestare din celelalte arte și îmi fac destule griji că nu dăruiesc destul, că, încă, nu încerc suficient să știu mai mult și mai multe, mă mai lupt cu inerțiile din mine, mă acuz că am făcut nedestul din cât am putut și din cât am vrut; nu sunt cel mai bun prieten al meu totdeauna. Încă mă condamn mult și pentru ce nu sunt și pentru ce n-am perfecționat destul. În toate domeniile!
Imelda Chința: Care sunt amintirile ce refac legătura cu spațiul sacru al copilăriei? Descrieți-ne cămara de odinioară și figurile familiare care o populau!
Ion Pițoiu-Dragomir: Copilăria?... Singurul meu diamant autentic, deși, cum spuneam la început, am fost foarte, foarte săraci. Un singur exemplu: lumânările aprinse pe colăceii de împărțit – un ritual sacru în Sud! – ard sfâșietor și acum în sufletul meu, ca o rană luminică. Sfinții mei părinți adoptivi sunt și azi repere ale trăirilor mele crepusculare și în-lăcrimate.
Imelda Chința: Proiecte, gânduri pentru următorul deceniu...
Ion Pițoiu-Dragomir: Proiecte? 
Să fiu! Să nu mă dușmănească – în nicio clipă – cuvântul divin.
Să mulțumesc Stăpânului Cerului de cât mai multe ori într-o zi pentru că Îi văd adesea minunile!
Imelda Chința: Vă mulțumesc din suflet și sper să nu vă fi chinuit cu indiscreția mea!

 

Autor: Imelda Chința