Aboneaza-te la newsletter





Realitate cu parfum de ficțiune

Mai 2020

Florin Horvath continuă mesianismul cultural printr-o nouă apariție, Eșafodul cu fantome, Zalău, 2019. Volumul este precedat de un Prolog și se încheie cu un Epilog, iar între cele două paliere sunt narate întâmplări cuprinse între 1939-1990. Ceea ce surprinde este formula pe care o abordează prozatorul, și anume cea a îmbinării pactului autobiografic cu pactul romanesc. Chiar din incipit și pe măsură ce înaintează în lectură, cititorul este dezvrăjit, iar evenimentele narate pot fi cu ușurință anticipate. Pe de o parte, autorul își deghizează eul într-un personaj cu o istorie frământată, Matei Alexiu, pe de alta, își dezgolește celelalte personaje, conturându-le un profil real, verosimil, recognoscibil chiar prin onomastică. Așadar, volumul nu se pliază nici pe ficționalitate, nici pe diarism, cum putem spicui din mărturisirea făcută în Prolog: „putem garanta cititorului faptul că narațiunea cărții se află la granița dintre istorie și fabulație, așa cum îi «stă bine» oricărui roman”. Discutabilă este și afirmația: „Am ales forma de rostire în «stil romanesc» asigurându-mi cititorii că, orice potrivire sau asemănare cu realitatea, nu sunt decât pur întâmplătoare”. Este un melanj care devine confortabil pentru că nu suscită anumite suspiciuni. Dar, dincolo de nelămuriri și sincope, voi realiza o analiză nu atât a scriiturii, cât a bogăției în sfera informației, desigur cultura istorică și religioasă a autorului nu poate fi pusă sub semnul îndoielii.
Prologul stă sub semnul înțelegerii, a descifrării lumii, a tainei „ce pune în mișcare viețuirea cosmică”, Taina aflându-se „în tărâmul Sacrului”. Cartea prezintă istoria unui personaj ce traversează perioade distincte pe care le percepe gradual și le resimte tumultos. Poate fi citită ca un bildungsroman ce urmărește traiectoria socială și interioară a personajului Matei Alexiu, de la vârsta copilăriei până la maturitate. Între aceste etape, țesătura este drapată pe subiecte delicate, atât religioase, cât și politice. Astfel, se conturează două forțe antagonice din punct de vedere tematic: religia și ideologia totalitară comunistă. Dimensiunea religioasă a cărții se coagulează în jurul personalității părintelui Arsenie Boca al cărui portret este fin realizat: „Arsenie s-a arătat luminos și fascinant în blândețea pe care o răspândea către mulțimea credincioșilor. (...) E măreț și totodată simplu, de parcă ar veni dintr-o icoană a bunătății”; „Tovarășe Cichilan, du-l pe tovarășul căpitan la celulă... să vadă și el că părintele e la adăpost și se roagă în legea lui”.
Subiectul sensibil al cărții îl reprezintă libertatea într-o perioadă de maximă recluziune a ființei. Eșafodul cu fantome este, în esență, un eseu despre libertate, despre importanța de a fi liber în gândire sau reacții. Libertatea în perioada comunistă consta în credința ființei și viza o libertate interioară. Arsenie Boca, în ciuda închiderii, a izolării forțate în celula rece, era liber și își manifesta credința nestingherit și neintimidat de gardienii ce îl urmăreau prin vizetă. Rugăciunea, așa cum mărturisea și Nicolae Steinhardt, este o cale de eliberare, o punte spre cer: „Undeva în dreapta, Arsenie, îngenunchiat, se ruga în fața unei cruci de lemn. Ca la șapte-opt palme de la ciment, genunchii părintelui sfidau aerul stătut al celulei. Levita în văzul lor și nici vorbă să-i bage în seamă”. Închisoarea devine sinonimă cu acceptarea, cu vindecarea interioară: „Am ieșit mai întărit ca niciodată”. Vizionarismul părintelui îi disconfortează pe conducătorii comuniști: „Pentru prima oară ajung la urechile lui Ceaușescu vorbele părintelui Arsenie care, într-o discuție, amendase faptul că poporul va avea de suferit într-o epocă deschisă de apariția Stelei Roșii în 1945 și până în 1989, când va apărea steaua în 6 colțuri precum și de dorința Vaticanului de a lua din România moaștele Sf. Ioan Botezătorul și mai ales Codex Aureus...”. 
Sunt surprinse dramele personale ale unor oameni simpli, dar fermi în păstrarea principiilor și valorilor. Autorul redă o istorie crudă din perspectiva propriei familii care a avut de suferit din cauza unui sistem compromis, pliat pe nedreptate, violență, intimidare și șantaj. Tatăl, Mihai Alexiu, om simplu, era considerat dușman al poporului și va experimenta ororile carcerei totalitare. În tot acest timp, delegația română în frunte cu Gheorghiu Dej poartă un dialog cu Stalin despre părintele Arsenie: 
„Vizită «de lucru» impusă desigur de Moscova și acceptată imediat de București. (...) Din dreapta tătucului, Beria a întrebat zâmbind:
- Spuneți-ne, cum e cu Arsenie? Popa ăla răzvrătit?...”. 
Nu este ocolită nici reacția mulțimii la moartea lui Stalin: „destui cu sinceritate, vărsau lacrimi grele după Tătucul iubit”. 
Matei Alexiu își urmează cursul firesc al formării intelectuale în ciuda penuriei materiale și a nedreptății suferite de familia sa. Va urma cursurile liceului din Bistrița unde se impune ca un elev disciplinat și serios, dar își înțelege singurătatea și suferința: „Matei înțelege clar că e singur, dar tocmai pentru asta crede că a venit vremea să ajute și el la problemele casei”. Va absolvi Aviația, nu fără dificultate, având origini nesănătoase și va fi considerat un desăvârșit pilot. Se va căsători, dar căsnicia va eșua din cauza infidelității soției. Trăind în anticamera amenințării, Matei Alexiu va fi nevoit să renunțe la aviație și se va retrage în munți, iar perioada de recluziune va fi un prilej de a-l domoli, de a-l întoarce înspre sine, de a-l îndepărta de vechile obiceiuri, dar și prilej de a întâlni un Mag, care îi va călăuzi devenirea: „Magii din Carpați există, sunt vii și iată, unii chiar abordabili, de către cei pe care-i simțim apropiați nouă ca suflet și minte”; „Abia către ultimele zile am reușit să mă depărtez de rucsacul cu «amintiri din casa materialismului», să fiu deschis la o cu totul altă viziune, să învăț să mă bucur și să mulțumesc zilnic pentru «miracolul de a fi»”. Singurătatea munților îi oferă prilejul de a medita asupra relației om-divinitate, dar și asupra simplității ființei. Personajul va trăi cu nostalgia zborului, a aerului, a cerului pe care îl brăzda din carlinga lui, însă destinul îl va aduce aproape de Dina, Dadi, la Zalău unde va cunoaște adevărata viață de familie, dar și liniștea. 
Florin Horvath cultivă suspansul, tensiunea prin tăinuirea unor adevăruri pe care alege fie să nu le elucideze, fie să le dezvăluie treptat: „Dar părintele a mai spus și ceva care doare: că de la Apus, de la catolici, o să ne vină pedeapsa peste țară! Ei știu și ascund lucruri miraculoase în Arhivele Secrete, legate de Tărâmul Maicii Domnului”. În corpusul textului recunoaștem figuri importante ale spațiului cultural românesc sau figuri familiare ținutului sălăjean. Este amintit momentul despărțirii de C. Noica, la înmormântarea căruia personajul va participa cu ajutorul soției, care îi oferă o parte din economii, de asemenea persoane din imediata apropiere a scriitorului: Ion Oros, colonelul Mănăilă, părintele Ghiurco sau președintele Cenaclului Silvania, regretatul Iuliu Suciu. 
Cartea se remarcă atât prin detalii de ordin tehnic în ceea ce privește aviația, cât și prin detalii istorice, sau secrete de stat pe care autorul le deține din surse nemărturisite. Din jocul perspectivelor pe care îl abordează, prin tehnica oglinzii deformate este destul de dificil a trasa o demarcație clară între realitate și ficțiune. Probabil așa se explică disimularea pe care o preferă scriitorul pentru a nu fi nevoit să elucideze evenimentele invocate. Remarc, așadar, bogăția informațiilor, unele clasându-se în dosare „Top Secret”, dar și disponibilitatea spre cercetare a autorului. Mărturisesc că ar fi preferabile formule clare, care au menirea de a contura cât mai real realitățile neștiute ale perioadei sub comunism, un studiu aprofundat, care ar elucida misterele și nu le-ar camufla în formule narative incerte.

Autor: Imelda Chința