Aboneaza-te la newsletter





Zama și alegoria vieții

Iunie 2020

Cred că am văzut multe filme la viața mea și nu m-am așteptat la marea surpriză cu filmul Zama, regizat de Lucrecia Martel în 2017. Pur și simplu e un film atipic, halucinant, senzorial, contemplativ. Mi s-a întâmplat să simt acut frustrarea personajului, fără a fi vorba de a empatiza. M-am simțit prins într-o plasă irațională, onirică. Eram acolo, în secolul 18, plutind între vis și realitate, alături de funcționarul Don Diego de Zama, într-un ținut sălbatic din America de Sud. El, Zama, e corregidor în serviciul regelui și așteaptă transferul, ca să-și revadă soția și copiii, sătul de locul acela straniu, unde letargia s-a instalat ca o rugină, iar indigenii par umbre anxioase. 
Recunosc: un film eliptic, ermetic, cu un ritm lent, cu gesturi îngroșate în prim-plan, cu o coloratură sonoră puțin spus bizară. Adică auzim sunete misterioase, contrapunctice, țâșnind dintr-un (probabil) subconștient rănit. Dar: n-aș fi dorit să ies din film. Mergeam și eu alături de Zama prin încăperi umede, labirintice, unde așteptarea lui devine un mucegai toxic. 
Regizoarea a fost fascinată de romanul lui Antonio Di Benedetto (1922-1986) apărut în 1956, făcând parte din Trilogia Așteptării. Autorul a fost mereu influențat de Pirandello. În 1976, după lovitura militară din Argentina, el a fost întemnițat fără vreo acuzație concretă. Imediat mi-a zburat gândul la Buzzati, la Deșertul tătarilor, apărut în 1940, unde ofițerul Giovanni Drogo aștepta un posibil dușman la Cetatea Bastiani. Așteptarea, ca o molimă, ca un drog ucigaș, devastator. Așa trăiește și Zama, în spații inimaginabile.
Zama e interpretat de actorul Daniel Gimenez Cacho, cu multă sobrietate, simț al măsurii, fără excese, cu un chip pe care speranța a făcut ravagii  totale, simptomatice. Nu voi dezvălui finalul neașteptat, când Zama se afundă într-o mlaștină caldă, cu țânțari, boli, zgomote. Tot filmul/romanul e o tristă alegorie a vieții. E o frescă a pământului latino-american de la sfârșitul secolului al 18-lea. O adevărată halucinație, o operă extrem de solitară, cu compoziții picturale inedite. Regia? E magistrală, hipnotică, deoarece Lucrecia Martel respinge modelele narative bătătorite și interpretările facile. Tu, spectator, devii contaminat de toropeala colonială în care Zama se afundă. Ca să nu mai amintesc de imaginea cu cai și palmieri… musai să revăd filmul!

Autor: Alexandru Jurcan