Aboneaza-te la newsletter





Mărturisiri reconstituite epic

Iunie 2020

Volumul semnat de Teodor Sărăcuț-Comănescu, Restituiri, ediția a doua, revizuită și adăugită, a apărut la Editura Caiete Silvane, în 2019 și prezintă o colecție de zece povestiri, reunite sub semnul amintirii, care reconstituie un timp sacru, al copilăriei petrecute în spațiul rural și care readuc în prim-plan portrete familiare conturate în detalii semnificative. Senectutea este sinonimă cu rememorarea, cu reafirmarea spațiului care a marcat ființa și evoluția ei. Povestirile se articulează armonic și se pliază pe arhitectura cărții gândită unitar. Întâmplările relatate de Teodor Sărăcuț-Co-mănescu sunt percepții senzoriale ale unui timp trecut, filtrate prin simțurile sale. Copilăria este timpul primordial pe care îl recuperează scriitorul prin memoria involuntară, este un timp care s-a impregnat în toată structura lui, este tema în jurul căreia se malaxează amintirile, întreaga existență raportându-se la această etapă, care lasă amprente nebănuite asupra devenirii ființei. Volumul este compact, alcătuind o peliculă narativă în care personajul-narator se confesează într-o tonalitate infuzată de melancolie, distingându-se prin savoarea rostirii, dar și prin micronarațiunile în care predomină tensiunea epică brodată într-un registru al autenticității.
Atmosfera creată este moro-mețeană, personajele amintesc de clasicii literaturii române, sunt personaje ancorate în existența rurală, păstrătoare ale tradițiilor, ale căror existență se derulează molcom sub semnul superstițiilor, al credințelor populare. Perioada conturată este cea a unei societăți patriarhale, figura tatălui este sinonimă cu al unui Moromete autoritar, iar mama – o ființă încrezătoare în farmece și vrăjitorie: „trebuie grijită jurinca la noapte să nu vie striga să-i strice laptele”; „– Ptiu..., grijania lor de chibrituri, altădată nu le poți aprinde, iar acu` ți-amintesc de cine le-o făcut..., și scuipa des în locul unde se arsese. Cu toată oboseala, aș fi râs puțin, dar nu îndrăzneam să râd de tata”. Savoarea narării constă în elementele de oralitate specifice operei lui Creangă: „La ce mai încălzești aerul de pomană în gura ceea”, „Stau ca să-mi stea moartea”.
Personajul-narator este un povestaș al timpurilor moderne, ce recompune imaginea spațiului copilăriei, o copilărie nu tocmai idilică, ci una frământată de realitățile sociale potrivnice. Universul recreat este simplu, surprinzând când viața tihnită, când tensionată. Însă ceea ce susține osatura epică sunt poveștile pe care le narează, păstrând savoarea istorisirii. Mentalitatea rurală s-a hrănit de-a lungul timpului cu superstiții, care s-au înrădăcinat în conștiința colectivă. Așa se creează personaje grotești, trăsăturile fiindu-le amplificate de conștiința omului simplu: „Făptura aceea nefericită, pe lângă că avea părțile corpului disproporționate, mai avea și o prelungire anală ce aducea cu o coadă. (...) Haita era simbolul zămislirii unei taine a acestor venetici. (...) Scotea numai niște sunete orăcăite”. Spațiul rural creează asemenea făpturi neobișnuite ale locului, considerate malefice, în jurul cărora se țes povești, care mai apoi se transmit din generație în generație, asemenea unei moșteniri spirituale, ce impregnează locul de mister. Este în esență plăcerea ființei de a amplifica misterul, de a-l potența, pentru ca apoi să-i dea viață prin povești: „Lupul Haitii a înfipt furcoiul în grămada de fân și l-a ridicat înspre Ioana, râzând lacom. Printre dinții lui lați, Ioanei i se părea că vede numai bucăți de zdrențe din propria-i rochie. (...) L-au îngropat cu fața în jos căci, credea satul, în acest fel nu se va mai întoarce, din când în când, în lumea celor vii ca să se răzbune pentru nelegiuirile ce i se făcuseră”. 
Războiul, viața grea de la țară devin surse pentru mărturisirea unor întâmplări de pe front. Astfel, timpul se oprește, este salvat prin epic. Istoria este recompusă subiectiv prin memoria unor personaje pitorești: „Hai, moșule, nu ne povestești despre episodul cu ungurii?”. Unele povești sunt cutremurătoare, surprinzând drame individuale sau colective, destine frânte. 
Războiul a lăsat urme adânci atât interioare, cât și fizice. Era pretutindeni, în interiorul și în exteriorul ființei: „Era un glob argintiu cu un șnur albastru împletit în trei. A vrut să i-l dea băiatului să se joace. A prins șnurul cu mâna dreaptă și a încercat să-l desfacă. Era o grenadă. O bubuitură puternică a răscolit pământul, aruncându-i trupul în aer. Capul se desprinsese de trup și se rostogolea prin iarbă. Pe băiat l-au găsit sătenii plin de sânge și fără cunoștință. A rămas cu o mână ciungă și cu gura strâmbă. Din acel moment, băiatul Ilincăi a rămas pentru sat, Ciungul Neamțului”.
Personajul-narator reconstituie, de asemenea, destrămarea satului tradițional și drama țăranului român, care respinge industrializarea: „Știau că odată cu venirea exploatatorilor, cum le spuneau ei, nu vor mai avea acea liniște și viața lor nu va mai fi defel un secret individual”.
Scrisul reactivează trăirile prin emoția pe care o degajă mărturisirile. Anii copilăriei sunt recompuși din fragmente, prin poveștile pe care le-a recreat în strădania de a reda unitatea.
Vocea epică personală articulează micronarațiunile într-o structură coerentă, pe care le armonizează într-un volum compact.

Autor: Imelda Chința