Aboneaza-te la newsletter





Filmografiile Simonei: Nobody knows I’m here (2020)

Septembrie 2020

Gen: dramă/musical 
Durată: 131 m
Regizor: Gaspar Antillo 
Scenariști: Gaspar Antillo, Josefina Fernàndez, Enrique Videla
Roluri principale: Jorge Garcia, Lukas Vergara, Millaray Lobos
Filmat în: Chile
Limbi vorbite în film: spaniola, engleza
Nominalizări și premii: A câștigat la Tribeca Film Festival premiul de debut pentru Cel mai bun regizor (Best New Narrative Director) în 2020.

Urmărind filme, mi se pare că sar uneori ca într-un șotron, dintr-un univers imaginar trasat cu creta într-altul. Dacă ultima dată am scris despre unul din filmele de Hollywood, care trata tema destinului în maniera clasic americană, iată că acum mă mut puțin mai la sud, în Chile, pentru un film care are un miez similar. Atunci când Blaga vorbea despre infinitul spațiului nostru ondulatoriu, el definea o constantă caracteriologică implicită. În cazul acestor două spații americane (nord și sud), o diferență de nuanță existențială se poate simți și prin această punere în abis a unui exemplu de pelicule, cu toate că rolul protagonistului este jucat de Jorge Garcia, un actor american, cu origini chiliene, cunoscut pentru rolurile sale din serialele Alcatraz sau Lost.
Iată-l aici în rolul lui Memo, un tânăr care-și trăiește destinul fabricat de ceilalți la o fermă de oi, alături de unchiul său, Braulio, ascunzându-se de privirile curioase ale celor care l-ar putea recunoaște. Morocănos, scump la vorbă, deplin introvertit, Memo se mișcă prin cadru de parcă pe spinarea sa uriașă ar purta o povară covârșitoare. Spectatorii văd pașii târșiți ai unui uriaș-copil care trăiește în umbra unui trecut pe care filmul îl desface, coajă cu coajă ca pe o portocală. Desfășurarea filmului e lentă, plină de pauze descriptive, în care alternează imagini ale unei naturi sălbăticite, dar incredibil de frumoase și interioare crude ale halei de lucru sau casei-cochilie în care trăiește cheratinos. Dacă tonurile tuturor acestor elemente pomenite anterior sunt tonuri reci de vânturi aspre și ploi, atunci culorile filmului vin, spre surprinderea inițială a spectatorului, din fanteziile protagonistului care ca un miez magmatic se întorc la reprezentațiile scenice pe care acesta, în copilărie le susținea. Costumele paietate, luminile de scenă și interpretarea melodiei care dă titlul filmului par reminiscențe ale unui Peter Pan care nu și-a putut asuma eșecul. Numai că deducțiile inițiale ale ochiului din afara peliculei se spulberă atunci când în scenă intră Marta (Millaray Lobos), o localnică atipică și curioasă, care-i este alături atunci când Braulio, unchiul său e internat în spital. 
Aflăm că insuccesul copilului de odinioară e cauzat de ipocrizia unui public care dorește să asocieze unei voci minunate un corp pe măsură, iar produsul hibrid, bicefal este, în același timp, și o atrofiere afectivă a unui tată lacom, care vinde fără mustrări de conștiință vocea propriului fiu. Unii dintre spectatori ar putea să-și amintească de Cyrano de Bergerac cu acest prilej, pentru că filmul succintă trimiteri intertextuale. Insigna cosmonautului pe care Memo o vede pe haina Martei e, în egală măsură, atât un liant între omul de acum și copilul de odinioară, cât și un simbol al unor aspirații prea înalte, neîmplinite sau un semn că lucrurile se desfășoară uneori pe un alt palier al realității, ca în cazul scenei în care eroul se prăbușește în propria vomă plină de sclipici (o imagine coafată a unui trac de scenă/obsesii maniace).
Pot trauma și vinovăția să ne modifice destinul? Poate destinul să fie doar o acceptare resemnată a unor decizii impuse de alții? Sau poate că revolta furibundă împotriva acestor decizii e inutilă într-o lume care nu e pregătită să accepte alternativele? Acestea sunt doar trei dintre întrebările pe care vizionarea peliculei le ridică. Dar interogațiile se așază pe un portativ muzical minimalist oferit de Carlos Cabezas, al cărui strigăt de ajutor răzbate dincolo de ecran. 
Filmul poate fi vizionat în regim de streaming pe Netflix, unde se pierde printre filme de box-office, într-o modestie nemeritată.

Autor: Simona Ardelean