Aboneaza-te la newsletter





Poemul – Arca lui Gheorghe Vidican

Noiembrie 2020

Gheorghe Vidican ne surprinde cu un nou volum, Înflorirea frigului, apărut la Editura Junimea, Iași, 2019, un volum ce se deschide cu un motto semnat de Nichita Stănescu: „de frigul culorilor, ne îmbrăcăm în lumină”, lumina devine epicentrul în jurul căruia se coagulează întregul discurs poetic. Poetul ne-a obișnuit deja cu un stil aparte, și-a creat o formă, un profil inedit, ușor recognoscibil de la un volum la altul. El scrie un poem-experiment, pe structura Turnului Babel, adevărată epopee ornamentată cu elemente ce uimesc. Versurile sunt asemenea coloanelor baroce, oferind deopotrivă un sentiment de mișcare, dar și un mod dramatic de a reflecta lumina. Poemul lui Vidican este unul al căutării, un poem-lăuntric, al viziunii în care trăirile sunt decantate în senzații: „ochiul generează lumină în degetul orbului/ (...)/ iernile ne usucă tăcerile în cireșul crescut în urma poemului/ (...)/ șifonează imaginea mirosul cafelei trișăm dimineața cu umbra jucătorului de zaruri/ tăcerea cade pe asfalt/ se face cioburi”. 
Este limpede că poetului îi place riscul, mersul de acrobat la înălțimi considerabile, unde își provoacă lectorul, ținându-l la taclale. Echilibrul lui sigur se bazează întrutotul pe simțurile exersate. Mersul pe sârmă înseamnă asumare, orice ezitare implică eșecul, iar lectorul trebuie să-și mențină balansul pentru a fi un acrobat asemenea poetului: „mergem pe firul de sârmă ne-am pierdut urmele/ mersul pe sârmă o bijuterie a singurătății”. Singurătatea este asemenea unui vitriol, arde și consumă ființa din interior: „nichita ne poartă tăcerile pe umeri/ singurătatea lui arde singurătatea”.
Volumul este un repertoriu aglomerat de senzații, un conglomerat între stare și nestare, între concret și abstract, între carnal și senzorial, pigmentat cu imagini care șochează, contrastează: „ninge cu miros de carne în sărut/ jumătate de răsărit e lacrimă jumătate înflorirea frigului/ sub pașii lui nichita glasul trecătorilor recită poeme”. Motivul ochiului revine și în prezentul volum, jocul luminii irizează întunericul ființei. Trăirile sunt câmpuri magnetice, iar undele lor se propagă liber în spațiul creației sub formă de poem. Cuvântul acționează sub incidența forței și se recompune într-o sintaxă aparent aleatorie: „sângele ar putea ninge în ochii degetului/ devenim texte lirice”; „te iubesc între mine și tăcerea mea câmpuri magnetice pline de litere braille”. 
Poemul lui Vidican este o imixtiune de trimiteri paratextuale, interculturale și paradoxal, științifice. Volumul este construit asemenea curbei lui Gauss, un grafic al densității de probabilitate ce arată ca un imens clopot, care prin vibrațiile sale propagă sunetul, irizează stările poetice: „sub un clopot de sticlă ne înmugurește privirea”. Chiar existența se supune acestei mișcări, întreaga devenire fiind o curbă a lui Gauss, iar în viziunea poetului, suntem pe o pantă descendentă a acesteia: „calul troian ascunde curba lui gauss în pântec/ (...)/ glorie șoaptelor țâșnite din calul troian curba lui gauss ne măsoară îmbătrânirea/ e miercuri în itacha e sărbătoare”; „ne dezbrăcăm umbrele de noi/ ca niște preșcolari ne ținem de mână prin zborul păsărilor”. 
Metoda de lucru a poetului este aceea a spontaneității, asemenea suprarealiștilor interpretează critic reveriile diurne. Imaginile pe care le creează fixează agitația inconștientului, reușind să capteze ideea datorită raționalizării. Poemele sale, prin complexitatea lor tematică, fac trimitere spre emfaza și exuberanța barocului, recurgând la spații ample, în care inserează o multitudine de elemente într-o combinație ce frizează iraționalul și deformează realul. E un soi de delir lingvistic și ideatic gândit în opoziție, ce redă ambivalența ființei, care oscilează între masca exterioară și sensibilitate interioară. Curgerea simbolizează relativizarea spațiului și a timpului, logosul se fluidizează asemenea imaginilor din tabloul lui Dali: „ne uităm sărutul în femei lichide/ curg prin cearșaful verde al câmpiei/ lacrimi de porțelan în privirea lor”; „o viziune picassiană asupra fuziunii lichide/ fotografiile de pe pereții încăperii depun mărturie oamenii se mănâncă între ei/ adormim în trupul nostru lichid rugina unei lacrimi invadează visul”. Imaginile se succed, se amestecă într-un malaxor al trăirilor, care în rotația halucinantă antrenează senzații. Universul se metamorfozează sub cuvânt, se descompune, în timp ce Nichita renaște din ochiul necuvintelor poetului: „lemnele de foc putrezesc în mirosul cafelei/ nichita aproapele însingurat de rănile copilei devine strigăt pietrele miros a lavandă/ setea pe arșiță devine floare/ (...)/ macii fac zgomot în ochii trecătorilor/ se preschimbă în guri mirosul cafelei îneacă sărutul”; „când tace în noi nichita își rescrie poemele din noduri și semne”. Întregul volum pare o Arcă a lui Vidican, în care poetul îl urcă pe Nichita pentru a salva poezia și poetul, urcă „necuvintele” și degetele orbului care mângâie nemărginirile: „degetele orbului ruga privește la cer/ (...)/ corăbierii vâslesc prin lătratul câinelui/ luna descojește liniștea de ecou”. Nichita devine matrice poetică în viziune vidicanică, întregul act artistic se concentrează în jurul acestui arc electric: „când tace în noi nichita își rescrie poemele din noduri și semne/ îl simți cum respiră întoarce pielea poemelor pe dos”. Scrisul traduce o suferință aproape christică, poemul este căutare febrilă, combustie interioară: „poemele acelea jupuite se rescriu cu cazna de pe muntele golgota”. 
Gheorghe Vidican își plasează zona cea mai luminoasă în depărtare, spre ansamblu, pentru a minimaliza elementele deformate din prim-planul viziunii: „încremenită lumina opaițului îți luminează fața/ un interior stăpânit de apele fântânii clatină mereu luciul sălbăticit de sărutul tău”. Astfel, poetul jonglează cu formele, impresionează prin inventivitate expresivă, prin asocieri neobișnuite și prin lexicul variat. Volumul surprinde prin tehnică și viziune, prin fragmentarea stărilor și prin recompunerea lor într-un registru al simțirii, prin alunecarea discretă dinspre o imagine înspre alta. Gheorghe Vidican reduce obiectul la forme, la simțuri și redimensionează tactil și olfactiv universul. Simțurile îi sunt grave, galvanizate, iar trăirile compactate. Un poet interesant, ce ambiționează să ne surprindă odată cu fiecare apariție editorială.

Autor: Imelda Chința