Aboneaza-te la newsletter





Filmografiile Simonei: La vita davanti a sé (2020)

Ianuarie 2021

Gen: dramă  
Durată: 1h 34min
Regizor: Edoardo Ponti  
Scenarist: Ugo Chiti – filmul se bazează pe cartea lui Romain Gary
Roluri principale: Sophia Loren, Ibrahima Gueye, Renato Carpentieri, Abril Zamora, Babak Karimi
Filmat în: Italia
Limbi vorbite în film: italiană, spaniolă, ebraică, română

Edoardo Ponti, regizorul filmului La vita davanti a sé (2020), e cunoscut pentru producțiile anterioare Between Strangers (2002), The Nightshift belongs to the Stars (2012) sau Human Voice (2014). Colaborează cu Sophia Loren atât la Human Voice (pe care îmi doresc tare mult să îl văd), cât și la cel mai recent film, La vita davanti a sé (The Life Ahead Us) și a fost răsplătit cu patru premii și șase nominalizări la festivaluri internaționale. Colaborarea cu Sophia Loren se datorează și unui motiv personal: relației dintre regizor și actriță i se suprapune o relație mult mai personală, aceea dintre mamă și fiu. Celor doi li se alătură scenaristul Ugo Chiti, cunoscut mai ales pentru Gomorroa (2008) sau Dogman (2018) și foarte tânărul Ibrahima Gueye (în rolul lui Momo) aflat la cel de-al doilea rol important al său după Muñeca negra (2019). Împreună ei se angajează într-un remake al filmului Madame Rosa (1977), peliculă câștigătoare a unui premiu Oscar pentru cel mai bun film străin și a unui premiu César pentru cea mai bună actriță (Simone Signoret). Provocarea este, așadar, una serioasă, dar rolul pe care-l joacă Sophia Loren la zece ani de la ultima apariție cinematografică trece dincolo de ecrane și generează o emoție care-i răsplătește, pe deplin, efortul. 
Rolul pe care-l interpretează e acela al unei prostituate pensionare care are acum grijă de copiii altora. Ca în fiecare rol pe care-l joacă, și aici Sophia Loren împrumută personajului o eleganță aproape aristocratică. Dedicată și aspră, curajoasă și delicată, Madame Rosa are în grijă doi băieți (pe Babu, fiul Lolei) și pe Iosif (care vorbește românește), dar lor li se adaugă Momo, un senegalez pe care doctorul Coen nu-l mai poate ține în frâu. Mereu furios și răzvrătit, Momo duce în suflet pierderea timpurie a mamei pe care o reimaginează ca pe o leoaică apărându-i înainte și de care este fascinat, dar și înfricoșat deopotrivă. Hotărât să reușească pe cont propriu devine ajutorul unui traficant de droguri și, descurcăreț și afabil, îi majorează acestuia profiturile. Lipsit de un compas moral și de stabilitate, Momo e o victimă a unei vieți aspre împotriva căreia ridică ziduri de apărare. Prietenia care se înfiripă treptat între el și Iosif nu e emoție verbalizată, ci indiferență voită, defensivă. Prea mic să înțeleagă anumite lucruri, nu știe cum să interpreteze numărul de pe brațul doamnei care-l are în grijă. Tragedia ei (supraviețuitoare a Holocaustului) se întâlnește cu tragedia orfanului într-un mod subtil, fără ca acesta să priceapă pe deplin care este explicația aparentelor momente de reverie sau retragerea ocazională și panicată a madamei în catacombele de sub locuința acesteia. De la vânzătorul de covoare, de la Lola cea veselă care dansează în sufrageria doamnei Rosa, dar care are propriile ei tristeți de netrecut, Momo află că viața nu este numai despre sine, ci mai ales despre impactul pe care noi îl avem în viața altora. Pe măsură ce prezența pensionarei devine din ce în ce mai diafană sau volatilă, prezența băiatului devine din ce în ce mai pregnantă. Interpretarea lui Ibrahima Gueye e admirabilă ținând cont de cei paisprezece ani ai săi și de experiența cinematografică redusă, dar cu toate acestea nu pare a se ascunde în umbra marii actrițe, ci este, îndrăznesc a spune, un partener adevărat.
Tocmai de aceea colaborarea mamă-fiu îmi stârnește admirație: plin de emoție, filmul are scene în care fragilitatea femeii ca instrument actoricesc e exploatată la maxim. Va fi acesta ultimul rol din viața acestei actrițe legendare? La cei optzeci și șase de ani ai ei, foarte posibil. Va fi acesta rolul care-l va propulsa pe Ibrahima Gueye? Doar timpul poate spune, dar cu siguranță ar merita. În orice caz, această peliculă care în an pandemic a trebuit să se mulțumească cu streamingul pe Netflix, lăsând în urmă fascinația marelui ecran pentru ecranele mici și casnice, e o bijuterie italiană. Imaginile străzilor din Puglia (unde a fost filmat) sunt inundate de o lumină puternică, de miere, cu un efect fotografic, de netăgăduit. Ceva din tonurile de chihlimbar se regăsește în afișul filmului în care imaginile celor doi protagoniști se întrepătrund, șoptind parcă: Ai toată viața înainte, gând la care se adaugă notele muzicale ale piesei interpretate de Laura Pausini (Io sì), care semnează coloana sonoră a filmului.

Autor: Simona Ardelean